facebook

Alexandru Lăpuşneanul, de Costache Negruzzi (comentariu literar)

Nuvela Alexandru Lăpuşneanul a fost publicată de Costache Negruzzi în 1840, în primul număr al revistei „Dacia literară”. Autorul s-a inspirat, pentru nuvela sa istorică, din Letopiseţul lui Grigore Ureche, din care a ales şi câteva scurte citate, pe care le-a folosit drept moto pentru fiecare dintre cele patru capitole.

Compoziţia nuvelei este solidă, puternic echilibrată. S-a vorbit despre construcţia dramatică a scrierii, cele patru părţi ale sale corespunzând actelor dintr-o piesă de teatru. Totuşi, nu atât compoziţia, cât mai ales conflictul, elementul caracteristic al unei opere dramatice, îndreptăţeşte această apropiere.

Într-adevăr: după o scurtă expoziţiune, intriga - revenirea lui Alexandru Lăpuşneanu pe tron - instalează conflictul ireductibil dintre monarhul autocrat şi boieri. E un conflict clasic, caracteristic nu numai pentru istoria românilor, ci pentru întregul ev mediu european. Dincolo însă de generalitatea lui, în nuvela lui Negruzzi conflictul evoluează şi se rezolvă într-un mod tipic pentru istoria Moldovei din veacul al XVI-lea: cu intrigi, uneltiri şi vicleşuguri, adevărate sau presupuse, de o parte, cu reprimări sângeroase, sadice, de altă parte.

Alexandru Lăpuşneanul, de Costache Negruzzi (comentariu literar, rezumat literar) - crispedia.ro

Modurile de expunere sunt, cu precădere, naraţiunea şi dialogul. Din când în când însă Negruzzi temperează desfăşurarea alertă a întâmplărilor, apelând la pauze descriptive menite să schimbe ritmurile, să odihnească cititorul, dar şi, mai ales, să atragă atenţia asupra culorii locale. Este cazul descrierii vestimentaţiei doamnei Ruxanda, a lui Alexandru Lăpuşneanul însuşi, venit la biserică să se „împace” cu boierii, ori a ospăţului premergător măcelului şi chiar a măcelului.

Simţul sigur al proporţiilor şi al ritmurilor îi permite lui Negruzzi să schimbe cu uşurinţă, firesc şi pe nesimţite, planurile acţiunii. Cel mai convingător exemplu îl găsim tot în partea a III-a. Aici, acţiunea-se desfăşoară simultan pe două planuri: curtea palatului şi sala ospăţului (măcelului), pe care autorul le alternează cu mare artă, folosindu-se de complemente circumstanţiale de loc sau de timp: „în curte; odată cu omorul (de sus); în vremea aceasta”.

Perspectiva narativă e una obiectivă. Relatarea evenimentelor se face la persoana a treia. Autorul-narator expune detaşat faptele şi atât. Rar se întâmplă să se abată de la această regulă. Valorificând convenţia care reglementează relaţia dintre autor şi cititor, potrivit căreia cel din urmă crede tot ce-i relatează cel dintâi, Negruzzi se situează pe poziţia naratorului omniscient, cel care ştie şi povesteşte totul ca atare.

Sobru şi detaşat în atitudine, naratorul se exprimă într-un stil concis, clar şi precis. E aici viziunea estetică clasică, pentru că, de altă parte, construcţia personajelor, cu gândurile, intenţiile, declaraţiile şi faptele lor, ţine de romantism. Ele sunt neobişnuite: nu se înseriază unor categorii universale (întâlnite oricând şi pretutindeni). Dimpotrivă, ele sunt puternic individualizate şi localizate: relaţii social-politice, obiceiuri şi mentalităţi specifice secolului al XVI-lea moldovenesc.

Construcţia personajelor e impecabilă. Caracterizarea este, în genere, indirectă. Numai rareori se întâmplă ca autorul-narator să iasă din rezerva lui detaşată, să-i „scape” vreun calificativ. E cazul câtorva secvenţe narative. Despre Moţoc, autorul spune că acesta „ştia că Alexandru-vodă o să aibă nevoie de un intrigant precum era el”. Norodul îl primeşte bine pe Lăpuşneanu, „aducându-şi aminte de întâia lui domnie”, în care el nu avusese vreme „a-şi dezvălui urâtul caracter”.

Doamna Ruxanda „ar fi voit să-l iubească, dacă ar fi aflat în el cât de puţină simţire omenească...” Discursul de împăcare rostit în biserică de Lăpuşneanu e calificat de narator drept „deşănţată cuvântare”. În scena uciderii celor 47 de boieri, o replică a lui Moţoc e înregistrată şi explicată astfel: „- Măria-ta, ai urmat cu mare înţelepciune,” răspunse mârşavul curtezan”. Şi tot acolo: „Ticălosul boier căzu în braţele idrei acestei cu multe capete...”.

Aceste minime intervenţii directe ale naratorului în portretizarea caracterelor nuvelei nu tulbură prea mult dezideratul obiectivităţii şi al obiectivării. Izbânda definitivă şi totală în acest sens va fi înregistrată, totuşi, mult mai târziu în literatura română, mai precis în 1920, când Liviu Rebreanu va publica romanul Ion.

Construindu-şi cu măiestrie personajele principale (Lăpuşneanu, Moţoc) şi cu nimic mai prejos pe cele secundare (Doamna Ruxanda, armaşul) ori episodice (Spancioc, Stroici, mitropolitul), Costache Negruzzi e neîntrecut în zugrăvirea, pentru prima oară în literatura română, a personajului colectiv. În numai o pagină scrisă tară cusur, scriitorul surprinde, simultan, nu numai psihologia colectivă, ci şi câteva trăsături fundamentale ale protagoniştilor. Mulţimea, dezorientată la început, e, apoi, pentru moment, în măsură să conştientizeze motivele pentru care „a venit cu zurba”, întocmind, spontan, o... „listă” de „revendicări”: „- Să micşoreze dăjdiile! Să nu ne zapciască! - Să nu ne mai împlinească! Să nu ne mai jăfuiască! Revine însă la psihologia gloatei, care-i dictează o satisfacţie de moment: Capul lui Moţoc vrem!”.

Deducem apoi, din replica boierului sortit pieirii, trăsătura de caracter dominantă, aici, a lui Moţoc: laşitatea. Negruzzi surprinde însă, complex, omenescul personajului: cui nu-i frică de moarte? Indignează, în schimb, dispreţul lui faţă de mulţimea răzvrătită: „Eu sunt boier mare; ei sunt nişte proşti!” Sensul cuvântului proşti funcţionează drept criteriu de diferenţiere socială: boieri - oameni de rând. De cealaltă parte, e evidentă ipocrizia Lăpuşneanului, căruia nu-i pasă de mulţimea ce ar fi urmat a fi satisfăcută, ci e preocupat să scape (să se răzbune mai exact!) de Moţoc sub aparenţa dreptăţii care se face, chipurile, tocmai acestei mulţimi.

Modul de expunere ales de scriitor pentru construirea acestei secvenţe narative este dialogul. Acesta slujeşte cel mai bine dinamica desfăşurării evenimentelor. Stilul direct i s-a părut cel mai adecvat pentru a configura imaginea confruntării dintre personaje, în gura cărora a pus replici memorabile („Capul lui Moţoc vrem!”, „Proşti, dar mulţi!”), care, de la jumătatea veacului trecut încoace, vor circula independent de contextul în care s-au născut, devenind adevărate zicători. Tot Liviu Rebreanu va desăvârşi, aproape 100 de ani mai târziu, arta scenelor de masă în marele său roman din 1932: Răscoala.

Atitudinea detaşată a naratorului se vădeşte şi în felul concis în care consemnează unele replici, scene, situaţii care conţin gânduri sau intenţii ascunse ale Lăpuşneanului. Lui Moţoc, Lăpuşneanu îi promite „că sabia mea nu se va mânji cu sângele tău”. Cititorul şi Moţoc deopotrivă cred că voievodul îl va cruţa, chiar dacă acesta adăugă subtil: „te voi cruţa căci îmi eşti trebuitor, ca să mă mai uşurezi de blestemurile norodului”.

Doamnei Ruxanda i se promite, tot aşa, „un leac de frică”. Nici personajul, nici cititorul nu bănuiesc, pe moment, enormul cinism care se ascunde în spatele acestor cuvinte. În secvenţa narativă din biserică, autorul notează: „... apropiindu-se de racla sf. Ioan cel Nou, s-a plecat cu mare smerenie şi a sărutat moaştele sfântului Spun că în momentul acela el era foarte galben la faţă şi că racla sfântului ar fi tresărit”.

Cititorul poate să creadă că racla a tresărit îngrozită de ceea ce Lăpuşneanu făcuse până atunci; n-are însă cum bănui că moaştele reacţionau mai ales pentru ceea ce avea să urmeze. Abia înlănţuirile ulterioare de fapte îi vor da cheia cu care să dezlege taina unor asemenea notaţii. Disimulându-şi omniscienţa, nespunând dintr-odată ceea ce ştie, naratorul creează adevărate aşteptări frustrate, suspansuri care fac deliciul lecturii atente.

Limba în care e scrisă nuvela e a epocii (1840), dar e preluată de mâna sigură a unui om cu un acut simţ al devenirii lingvistice. Negruzzi păstrează unele fonetisme regionale: înfăţoşa, nimica, încungiurat, monastire etc., dar modernizează sintaxa şi îmbogăţeşte lexicul cu neologisme rămase şi azi în uz în forma folosită de el: pretext, sateliţi, delir, electrică, convulsie, confraţi, a proclama etc.

Check Also

Luceafărul, de Mihai Eminescu (comentariu literar)

Capodopera liricii eminesciene şi culmea cea mai înaltă a poeziei româneşti, poemul Luceafărul a apărut …

Pădurea spânzuraţilor, de Liviu Rebreanu (comentariu literar)

Romanul Pădurea spânzuraţilor, de Liviu Rebreanu, a apărut în anul 1922 şi are ca punct …

Fraţii Jderi, de Mihail Sadoveanu (rezumat literar)

Rezumat pe scurt Romanul Fraţii Jderi, de Mihail Sadoveanu, transfigurează epopeic epoca lui Ştefan cel …

La ţigănci, de Mircea Eliade (comentariu literar)

Nuvela La ţigănci a fost scrisă în 1959 şi marchează începutul unei noi faze în …

Patul lui Procust, de Camil Petrescu (comentariu literar)

Al doilea roman al lui Camil Petrescu (1894-1957), Patul lui Procust, apare în 1933, la …