Flori de mucigai, de Tudor Arghezi (comentariu literar)

Scriitorul şi opera

Poet cu o activitate literară îndelungată (peste şase decenii) şi deosebit de bogată, Tudor Arghezi (1880-1967) se înscrie, deopotrivă, în tradiţie ca şi în modernitate; sufletul său „faustian” având mai multe faţete, acestea se reflectă în diversitatea unei lirici cu largi deschideri spre nou, dar care poartă parfumul vechimii: poezia oscilaţiei între credinţă şi tăgadă, poezia sentimentului cosmic, poezia fricii de moarte, poezia iubirii, poezia jocului, poezia răzvrătirii. Poezia Flori de mucigai deschide ciclul cu acelaşi titlu (1931), care constituie o aplicare a esteticii urâtului enunţate în Testament.

Titlul

Titlul volumului aminteşte de Les fleurs du mal (Florile răului) ale lui Charles Baudelaire, dar ideea sugerată este aceea că frumosul poate „creşte” şi din urât, aşa cum florile cresc deasupra mucigaiului.

Tema

Flori de mucigai este o poezie lirică, în care autorul îşi exprimă, în mod direct, neliniştile generate de actul creaţiei. Tema acestei poeme o constituie condiţia poetului damnat care-şi pierde, în spaţiul închisorii, vechile virtuţi de creator.

Elemente de compoziţie

Poezia este alcătuită din 20 de versuri, distribuite în două secvenţe poetice (7 şi 13 versuri):

  • Prima secvenţă (versurile 1-7), descrie condiţia dramatică a poetului, pe care Dumnezeu l-a dat uitării, aruncându-l în Infern;
  • A doua secvenţă (versurile 8-20), caracterizează poeziile zămislite aici, ca pe o creaţie degradată şi „întoarsă” aflată sub semnul demonicului.

Întreaga poezie este alcătuită ca o mărturisire, un emoţionant monolog liric al celui care reeditase destinul lui Lucifer. La începutul acestei confesiuni, aflăm că versurile („stihurile”) fuseseră scrise în condiţii ingrate („cu unghia pe tencuială”), după ce poetul decăzuse din „lucrarea” sa inspirată de Logos, în iadul celulei (incipitul).

Flori de mucigai, de Tudor Arghezi (comentariu literare, rezumat literar) - crispedia.ro

Versul final accentuează drama creatorului: aflat în imposibilitatea de a mai scrie ca înainte de „cădere”, acesta îşi foloseşte „unghiile de la mâna stângă”, ca atribute ale demonicului. Titlul este alcătuit printr-un oximoron, sugerând ideea că urâtul se poate converti în frumos (poezie), aşa cum florile cresc deasupra mucigaiului.

Imaginarul poetic

Primele şapte versuri ale poeziei reconstituie procesul de făurire al altor „cuvinte potrivite”, creaţie blestemată şi întoarsă, prin plasarea atât a stihuitorului cât şi a lumii evocate, în universul degradării umane.

Fostul deţinut al închisorii Văcăreşti şi-a scris versurile într-o celulă, scrijelindu-le cu unghia pe perete; spaţiul întunecat al acesteia constituie prima cauză a damnării, poetul pierzând aici lumina „rece, fragilă, nouă, virginală” a începuturilor, care investea omenirea cu atributele sacrului.

Câteva simboluri religioase (taurul, leul şi vulturul) trimit la cei trei evanghelişti (Luca, Marcu şi Ioan). Pe aceştia iconografia creştină îi înfăţişează împreună cu respectivele simboluri semnificând: jertfa (taurul), domnia lui Iisus (leul) şi imaginea sfântului Duh (vulturul). Despuiat de sacralitate în infernul închisorii („cu puterile neajutate”) poetul devine un damnat.

Secvenţa a doua caracterizează creaţia zămislită aici, dictată de demonul interior al poetului şi rod al unui act luciferic. În mod lapidar, aceste „stihuri” sunt caracterizate printr-un şir de atribute substantivale, cu sugestii profunde: „fără an”, „de groapă”, „de sete” şi „de foame”.

Scrise într-un spaţiu damnat, aflat în afara timpului început odată cu Creaţia divină, acestea sunt versuri „fără an”, purtând blestemul morţii („stihuri de groapă”). Omul care fusese înzestrat cu o „unghie îngerească” pentru a-şi făuri opera, o pierde datorită coborârii în iad; chiar lăsată să crească, această rămăşiţă a sacrului „nu a mai crescut”, ori a fost convertită în instrument diavolesc („sau nu o mai am cunoscut”).

Noul „instrument” de creaţie este generator de suferinţă („Şi mă durea mâna ca o ghiară / Neputincioasă să se strângă”), poetul trăind drama imposibilităţii de a mai scrie ca altă dată. Aceasta va conduce la un alt tip de poezie - oglindă a unei creaţii inversate („Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă”) în care truda nu este suficientă, iar Logosul nu se mai întrupează în vers sacru.

Poezia Flori de mucigai deschide, în mod programatic, ciclul cu acelaşi titlu, în care Arghezi aplică „estetica urâtului” enunţată în Testament: transformarea a ceea ce este urât în materie artistică.

Modernismul

Modernismul fiind o orientare artistică novatoare, opusă tradiţionalismului, primul dintre elementele sale îl constituie sursa de inspiraţie: lumea închisorilor alcătuită dintr-o adevărată faună umană. În zugrăvirea ei, autorul a utilizat categoriile negative ale modernismului: sumbrul, terifiantul, grotescul.

Un alt element îl constituie titlul şocant, alcătuit printr-o asociere semantică surprinzătoare. Titlul (ca şi întregul volum) constituie o aplicare a esteticii urâtului. În aceeaşi viziune se înscriu trăirile interioare ale poetului (înfăţişat în ipostaza demonică): damnarea, neliniştea, suferinţa. În sfârşit, viziunea „întoarsă” asupra creaţiei poetice este tot un element modernist.

Check Also

Pădurea spânzuraţilor, de Liviu Rebreanu (comentariu literar)

Romanul Pădurea spânzuraţilor, de Liviu Rebreanu, a apărut în anul 1922 şi are ca punct …

Fraţii Jderi, de Mihail Sadoveanu (rezumat literar)

Rezumat pe scurt Romanul Fraţii Jderi, de Mihail Sadoveanu, transfigurează epopeic epoca lui Ştefan cel …

La ţigănci, de Mircea Eliade (comentariu literar)

Nuvela La ţigănci a fost scrisă în 1959 şi marchează începutul unei noi faze în …

Patul lui Procust, de Camil Petrescu (comentariu literar)

Al doilea roman al lui Camil Petrescu (1894-1957), Patul lui Procust, apare în 1933, la …

Malul Siretului, de Vasile Alecsandri (comentariu literar)

Scriitorul şi opera Vasile Alecsandri (1821-1890) a fost cel mai mare scriitor al epocii preeminesciene, …