Ion, de Liviu Rebreanu (rezumat literar)

Geneza romanului

Liviu Rebreanu nota în Jurnal experienţele de viaţă, care au influenţat scrierea romanului:

  • Dialogul cu un ţăran, pe nume Ion Pop al Glanetaşului, care îşi exprima credinţa că toate necazurile ţăranului vin din faptul că nu are pământ;
  • Scena în care un ţăran sărută pământul: „Am văzut-o acum trei decenii; scena aceasta s-a petrecut pe hotarul satului Prislop”;
  • Întâmplarea prin care trece o fată frumoasă din satul Prislop, bătută de tatăl ei pentru că păcătuise: „Rodovica era, în realitate, o fată drăguţă. S-o facem în roman urâtă. Pe Ion să-l punem că a fost în dragoste cu altă fată, săracă şi frumoasă”;

Ion, de Liviu Rebreanu (comentariu literar, rezumat literar) - crispedia.ro

Aceste întâmplări îl vor determina pe Rebreanu să scrie un roman care să aibă în centru problema pământului: „Problema pământului mi-a apărut atunci ca însăşi problema vieţii româneşti. Romanul Ion va trebui să simbolizeze dorinţa organică a ţăranului român pentru pământul pe care s-a născut”;

Niculae Gheran vorbeşte despre problemele ridicate de mărturisirile lui Rebreanu în ceea ce priveşte geneza, precizând că viaţa personajelor din realitate nu este convergentă cu cea a personajelor din roman: „la masa de lucru Rebreanu avea să aleagă pentru versiunea finală a cărţii, personaje dintre mai mulţi Glanetaşi şi Ane cu diferite tipologii, care mai de care mai contrastante în comparaţie cu prototipul existent. Precum Balzac, pe al cărui birou se aflau figurine ale multor personaje din Comedia umană, pentru a nu le uita înfăţişarea, Rebreanu îşi fixează în minte fizionomia unor personaje beneficiind de onomastica lor, dar totul se subordonează artei lui de constructor” (Glanetaşii printre noi).

Tema

Povestea lui Ion ilustrează tema pământului din care decurge drama existenţială a ţăranului, comună tuturor provinciilor româneşti; Rebreanu având credinţa că „literatura trebuie să se întoarcă în primul rând spre figura ţăranului, căci doar astfel creatorii români, păstrând contactul spiritual cu ţăranul român, vor produce opere universale preţioase şi vor servi, în acelaşi timp, destinului neamului” (Amalgam).

Structura compoziţionala

  • Cartea cuprinde două părţi, cu titluri simbolice;
  • Capitolele au o construcţie simetrică;
  • Titlul unor capitole validează tehnica punerii în abis, oglindind conflictul dominant al capitolului respectiv;
  • Acţiunea se desfăşoară pe două planuri: lumea ţăranilor din Prislop şi cel al intelectualităţii.

Universul ţărănesc

  • Romanul este o oglindă amplă, realistă, monografică a satului ardelean prin surprinderea momentelor esenţiale ale vieţii ţărăneşti (nunta, moartea, naşterea), a obiceiurilor (hora) şi a rolului fiecăruia în universul rural (preotul, învăţătorul etc.).
  • Lumea satului este marcată de o dramă socială, lupta personajului principal, Ion, pentru pământ, înfăţişată în prima parte a romanului intitulată Glasul pământului.

Justificarea patimii lui Ion pentru pământ se află în:

  • Copilăria personajului (pierderea pământului de către tatăl lui Ion);
  • Statutul său, poziţia lui inferioară în ierarhia satului („Glanetaşul era ca un câine la uşa bucătăriei”).

Legătura funciară, profundă a ţăranului cu glia, dezvăluită în scena simbolică a contemplării pământului care înseamnă pentru el:

  • Temelia unei lumi perfecte („lumina se aprindea din ce în ce mai biruitoare şi roditoare”);
  • Sensul existenţei sale „glasul pământului pătrundea ca o chemare, copleşindu-l”;
  • Forţă creatoare echivalentă cu cea divină prin capacitatea de a-l munci şi de a-l face să rodească;
  • Atracţie originară, pământul este personificat asemenea unei fiinţe cu care personajul se contopeşte.

În drumul său spre obţinerea pământului, Ion parcurge mai multe etape şi face mai multe compromisuri creând în jurul său victime ale opţiunii sale:

  • Părăseşte învăţătura pentru a se reîntoarce la munca pământului ca să fie veşnic însoţit cu acesta, moment ce declanşează conflictul cu lumea şi cu sine însuşi;
  • Renunţă la iubirea pentru o fată săracă, Florica, preferând relaţia cu Ana, fiica lui Vasile Baciu, ţăran cu multe pământuri;
  • O seduce pe Ana (capitolele Noaptea şi Ruşinea) speculând sentimentele acesteia;
  • După ce Ana rămâne însărcinată, Ion nu acceptă să se căsătorească cu ea decât în schimbul pământurilor lui Vasile Baciu;
  • După nuntă, tatăl Anei nu-şi ţine promisiunea, iar Ion porneşte proces împotriva lui Vasile Baciu determinându-l pe acesta să-i dea jumătate din avere;
  • Ana va naşte un băieţel.

În momentul în care obţine ceea ce visase, Ion sărută pământul, scenă cu multiple semnificaţii:

  • Gestul este simbolic, Ion îndeplineşte, parcă, un ritual sacru: „se lăsă în genunchi, îşi coborî fruntea, şi-şi lipi buzele cu voluptate de pământul ud”;
  • Pământul este substituit femeii iubite: „râvnea să le mângâie ca pe nişte ibovnice credincioase”;
  • Pune în evidenţă partea instinctuală a personajului, gestul reflectă umbrirea umanului: „îl cuprinse o poftă sălbatică”...;
  • Anticipează moartea lui Ion prin senzaţia stranie pe care o trăieşte („simţi un fior rece şi ameţitor”), cât şi prin revenirea unei imagini simbolice, balaurul („se vedea puternic ca un uriaş care a biruit o ceată de balauri”). Balaurul apare în descrierea casei Glanetaşului, ca semn al pericolului la care va fi supusă familia: „acoperişul, ca un cap de balaur”.

După obţinerea pământului, pentru Ion se declanşează drama sufletească, urmărită în Glasul iubirii:

  • Ion este dominat de un instinct al posesiei;
  • Obsesia pământului e înlocuită cu obsesia pentru Florica;
  • Se hotărăşte să se întoarcă la Florica în momentul în care aceasta se căsătoreşte cu George Bulbuc, tânăr bogat care o curtase iniţial pe Ana;
  • În capitolul Nunta, Ana realizează iubirea lui Ion pentru Florica şi în conştiinţa ei se strecoară gândul sinuciderii întrucât are sentimentul că n-are nici un rost în lume;
  • După moartea Anei şi apoi a copilului, care moare din cauza neglijenţei Zenobiei, mama lui Ion, Glanetaşul se împrieteneşte cu George, soţul Floricăi, pentru a fi în apropierea acesteia;
  • Ion se întâlneşte cu Florica în locul în care a născut Ana şi mărturiseşte: „să ştiu că fac moarte de om şi tot a mea vei fi”, cuvinte ce anticipează tocmai sfârşitul său tragic (Ion este omorât de George).

Capitolul Sfârşitul relatează în amănunt ultima zi trăită de Ion:

  • Este împreună cu Florica, la fel de fericit ca atunci când a obţinut pământul;
  • În momentul în care îl aude pe George are presentimentul morţii;
  • Ion îşi revede viaţa în câteva clipe;
  • Moare în chinuri cumplite, se târăşte până sub crengile unui nuc bătrân, iar ultimele cuvinte, „mor ca un câine”, închid destinul personajului şi trimit la imaginea iniţială a statutului său social.

De glasul iubirii este dominată şi Ana:

  • Este un personaj tragic, aparent fără opţiune, dominată atât de tată cât şi de Ion, victimă a propriilor sentimente, un destin nefericit, un om fără şansă (manipulată de toţi cei din jurul ei);
  • Nenorocirea ei începe odată cu hotărârea lui Ion de a o seduce;
  • Devine un mijloc în mâinile lui Ion pentru obţinerea pământului;
  • În capitolul Ruşinea introspecţia marchează în amănunt chinul iubirii disperate a fetei;
  • Tensiunea, în ceea ce priveşte trăirea personajului, se accentuează;
  • Cele mai cumplite scene ale romanului o includ pe Ana: este bătută de tată cu o brutalitate extraordinară, apoi e lovită de Ion, toate aceste evenimente o fac să dobândească credinţa inutilităţii ei în lume;
  • Ultimul moment de posibilă redresare, înaintea sfârşitului este cel în care Ana dă naştere copilului, copilul îi redă speranţa înlăturată de atitudinea lui Ion;
  • Ion o va urî pentru că se consideră legat de ea prin copil;
  • Naratorul omniscient urmăreşte evoluţia gradată a obsesiei morţii în sufletul Anei;
  • Ana se spânzură, soluţia morţii apare ca o eliberare dintr-o viaţă care o strivea;
  • Sfârşitul ei se dovedeşte la fel de tragic, precum destinul, moartea ei neafectând pe nimeni.

Lumea intelectualităţii rurale

În centrul acestei lumi se află familia învăţătorului Herdelea, formată din soţia acestuia şi cei trei copii: Titu, Laura şi Ghighi.

Problema naţională se află aici în prim plan, învăţătorul fiind reprezentantul intelectualităţii române din Transilvania habsburgică, obligată la supunere pentru a supravieţui:

  • Herdelea este condamnat la opt zile închisoare pentru că-l ajutase pe Ion să facă o reclamaţie împotriva unui judecător, deci se împotrivise autorităţilor regimului austro-ungar;
  • În lupta pentru locul de deputat, învăţătorul sprijină un candidat ungur, Beck, pentru a face pe plac autorităţilor, dar, în final, este dat afară din învăţământ şi apoi pensionat;
  • Herdelea se află în conflict cu preotul satului, Belciug;
  • În final, preotul Belciug îşi realizează visul de a ridica biserică nouă în sat, la sfinţirea căreia participă, în semn de împăcare şi familia Herdelea;

Din interiorul aceste lumi, autorul îl alege ca personaj martor pe Titu (personaj care apare şi în Răscoala şi în Gorila);

  • Se hotărăşte să se dedice literaturii;
  • Idealul său în iubire este învăţătoarea Virginia Gherman, la care renunţă pentru că i se promite o slujbă în Bucureşti şi pleacă acolo în vederea împlinirii unei cariere literare;

Fiica lui Herdelea, Laura trăieşte în iubire o experienţă asemănătoare cu cea a lui Ion:

  • Laura se căsătoreşte cu George Pintea, student la Facultatea de Teologie, deşi este îndrăgostită de un alt tânăr, Aurel Ungureanu;
  • Pentru Laura, spre deosebire de Ion, căsătoria are să însemne prosperitate şi fericire.

Interpretarea textului ca roman realist

Modele

Lev Tolstoi, prin viziunea fatalistă şi esenţa tragică a destinului lui Ion, pentru că: opţiunea pentru pământ interzice revenirea la femeia iubită; moare exact în momentul când crede că poate avea totul; cele două glasuri nu pot fi unificate. Honore de Balzac, de care se apropie prin viziune, cultivând personaje fără nici o şansă, oameni cu destine fără salvare.

„Formula lui Ion nu e o formulă nici actuală, nici comodă, ea e totuşi, formula marilor construcţii epice, pornind de la cei vechi şi ajungând la cei moderni, formula romanului naturalist, a Comediei umane, de pildă, iar mai ales, formula epicei tolstoiene: formula ciclică a zugrăvirii, nu a unei porţiuni de viaţă limitată la o anecdotă, ci a unui vast panou curgător de fapte învălmăşite, ce se perindă aproape fără început şi fără sfârşit” (Eugen Lovinescu, Istoria literaturii...).

Perspectiva temporală

  • Scriitorul consideră că misterul existenţei nu stă în observaţie ci în durată;
  • În romanul realist categoria timpului presupunea cronologie, durată, frecvenţă, distanţare, forme din care Rebreanu preia: cronologia, anticiparea şi rezumatul.

Cronologia:

  • Priveşte raportul dintre succesiunea evenimentelor în discurs în comparaţie cu cele din istorie;
  • În Ion are ca reper de început şi de sfârşit o zi de duminică.

Anticiparea:

  • În scena horei de la început se pot recunoaşte viitoarele conflicte;
  • Destinele personajelor Ion şi Ana sunt anticipate.

Rezumatul:

  • Reprezintă o comprimare a timpului: relatările despre copilăria lui Ion, timpul scurs de la acceptarea căsătoriei de către Baciu până la nuntă.

Perspectiva narativă

Perspectiva narativă se realizează prin:

Naratorul obiectiv:

  • Controlează discret faptele narate;
  • Descrie realitatea din perspectiva naratorului omniscient (care vede şi ştie tot);
  • Aduce în faţa cititorului întâmplări, fără să le însoţească de judecăţi şi comentarii;
  • Urmăreşte gândurile personajului şi pătrunde în conştiinţa acestuia.

Intenţionalitate:

  • Nicolae Manolescu consideră că mâna romancierului e dirijată de intenţionalitate, aşezând tot timpul sfârşitul înaintea începutului;
  • în roman nimic nu este întâmplător, totul intenţionează, avertizează.

Ciclicitate:

  • considerând că viaţa cunoaşte o stranie repetiţie, scriitorul construieşte romanul circular la nivelul structurii şi al personajelor:

Structura

  • Această modalitate este întâlnită în majoritatea romanelor lui Rebreanu; scriitorul crede, în sens hegelian, că o operă epică trebuie să fie de „o rotunjime perfectă”;
  • Coordonarea începutului cu sfârşitul şi revenirea la imaginea simbolică din debutul naraţiunii este o modalitate strict epică, avându-şi modelul în povestirile despre sat (Dorfgeschichten) din literatura germană, aşa numitele Rundmarchen, caracterizate printr-o tipică narare în cerc;
  • Rebreanu spune că a urmărit dinadins această construcţie circulară pentru a întări iluzia realului, cititorul fiind adus în final exact acolo unde era când a intrat în lumea ficţiunii: „Satul a rămas înapoi, acelaşi, parcă nimic nu s-ar fi schimbat. Câţiva oameni s-au stins, alţii le-au luat locul. Peste zvârcolirile vieţii, vremea vine nepăsătoare, ştergând toate urmele. Suferinţele, patimile, năzuinţele, mari sau mici, se pierd într-o taină dureros de necuprinsă, ca nişte tremurări plăpânde dintr-un uragan ucigaş”;
  • Drumul care intră în Pripas este surprins în debutul romanului „urcă ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o strâmtătură de coline”, iar în final „se pierde în şoseaua cea mare şi fără de început”;
  • Drumul deschide posibilitatea unei călătorii fictive în universul romanului şi totodată părăsirea acestuia şi revenirea la realitatea vieţii o dată cu încheierea cărţii;
  • Imaginea horei din primul capitol al romanului se reia în final; hora alcătuieşte în roman structura de bază, conferindu-i construcţia de corp sferoid.

Personajele

  • Ovid S. Crohmălniceanu observă la Rebreanu o obsesie a ciclicităţii, existente în însăşi desfăşurarea destinelor individuale;
  • Personajele ajung în final în punctul de unde au plecat, eforturile lor de a-şi schimba destinul fiind zadarnice: Ion rămâne fără Florica şi pământ, Ana moare fără a fi fost vreodată iubită de Ion etc.;
  • Destinul lor este o ilustrare a eternei reîntoarceri.

„Citim Ion cu sentimentul eposului, al mitului. Ţăranul însetat de pământ şi îngenunchind spre a-l săruta este, la Rebreanu, mai puţin un ins istoriceşte adevărat decât un erou, un Roland sau Arthur, o fiinţă unită mistic cu pământul ca Sindbad marinarul cu Oceanul” (Nicolae Manolescu).

„Aşadar, nevoia primordială a posesiunii se asociază cu o obsesie a elementarului, a pământului ca stihie de care depinde viaţa. Ion este un posedat al pământului. Demonul care a pus stăpânire pe el este tocmai acela al posesiunii. [...] Drama ţăranului [...] este aceea a condiţiei umane care nu poate «fi» cu adevărat pentru că, în anumite împrejurări sociale şi economice, «nu are»” (Nicolae Balotă, De la Ion la Ioanide).

„Ion este expresia instinctului de stăpânire a pământului, în slujba căruia pune o inteligenţă ascuţită, o cazuistică strânsă, o viclenie procedurală şi, cu deosebire, o voinţă imensă: nimic nu-i rezistă. [...] Ion este o figură simbolică, mai mare decât natura” (Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane).

Check Also

Pădurea spânzuraţilor, de Liviu Rebreanu (comentariu literar)

Romanul Pădurea spânzuraţilor, de Liviu Rebreanu, a apărut în anul 1922 şi are ca punct …

Fraţii Jderi, de Mihail Sadoveanu (rezumat literar)

Rezumat pe scurt Romanul Fraţii Jderi, de Mihail Sadoveanu, transfigurează epopeic epoca lui Ştefan cel …

La ţigănci, de Mircea Eliade (comentariu literar)

Nuvela La ţigănci a fost scrisă în 1959 şi marchează începutul unei noi faze în …

Patul lui Procust, de Camil Petrescu (comentariu literar)

Al doilea roman al lui Camil Petrescu (1894-1957), Patul lui Procust, apare în 1933, la …

Malul Siretului, de Vasile Alecsandri (comentariu literar)

Scriitorul şi opera Vasile Alecsandri (1821-1890) a fost cel mai mare scriitor al epocii preeminesciene, …