La ţigănci, de Mircea Eliade (comentariu literar)

Nuvela La ţigănci a fost scrisă în 1959 şi marchează începutul unei noi faze în creaţia literară a lui Mircea Eliade, fiind considerată o capodoperă a literaturii fantastice româneşti.

Ieşirea din timp şi spaţiu şi trăirea în două planuri existenţiale constituie o temă frecventă în nuvelele şi romanele fantastice ale lui Mircea Eliade. În creaţia de dinainte de război, fantasticul avea ca suport practicile Yoga şi Tantra (Secretul doctorului Honigberger şi Nopţi la Serampore) sau mituri folclorice româneşti (Domnişoara Christina).

În aceste lucrări, scriitorul crea două universuri distincte, real şi ireal, corespunzătoare dialecticii sacru - profan, expusă în lucrările sale filozofice. În a doua parte a creaţiei sale, din care face parte şi nuvela La ţigănci, această opoziţie este estompată. Între real şi ireal, între sacru şi profan nu mai există hotare sesizabile. Avem acum de-a face cu ceea ce numea Eliade „camuflarea sacrului în profan” sau, altfel spus, „incognoscibilitatea sacrului”.

La ţigănci, de Mircea Eliade (comentariu literar, rezumat literar) - crispedia.ro

Acţiunea

Acţiunea nuvelei este plasată în Bucureştiul de altă dată, cadru frecvent în opera lui Eliade, înfăţişat, de data aceasta, ca un oraş toropit de caniculă: „Cât putea vedea cu ochii, trotuarul era pustiu. Nu îndrăznea să privească cerul, dar simţea deasupra capului aceeaşi lumină albă, incandescentă, orbitoare, şi simţea văpaia fierbinte a străzii lovindu-l peste gură, peste obraji.”

Într-o astfel de zi toridă începe aventura neobişnuită a lui Gavrilescu, modest profesor de pian. Întâmplările acestuia, relatate de-a lungul a cinci episoade, toate marcate grafic în text, pornesc dintr-un moment banal al existenţei sale. El îşi aduce aminte în tramvai că a uitat servieta cu partituri la una din elevele sale, Otilia Voitinovici, şi este nevoit să se întoarcă din drum. Din întâmplare sau poate mânat de o voinţă ocultă, Gavrilescu ajunge „la ţigănci”, un loc suspect moral pentru bucureşteni. Intrat aici, el trece printr-o serie de experienţe neaşteptate. Bordeiul nu este o casă a plăcerilor, cum se bănuia, ci locul unor ritualuri ezoterice a căror semnificaţie îi scapă.

El nu reuşeşte să treacă probele la care este supus şi, în consecinţă, este nevoit să rătăcească printr-un labirint al obiectelor, pe care-l străbate într-o stare de veghe şi coşmar. Întors în oraş, după părerea sa numai după câteva ore, află că trecuseră doisprezece ani. Fosta sa elevă, Otilia Voitinovici, se căsătorise şi nu mai locuia la adresa cunoscută de el, strada Preoteselor nr. 18, unele bancnote fuseseră scoase din circulaţie, în casa sa se mutase altă familie, iar soţia plecase în Germania, după ce zadarnic îl căutase. Contrariat de ceea ce i se întâmplă fără să-şi dea seama de noua sa condiţie existenţială, Gavrilescu are impresia că totul se va clarifica a doua zi. Se întoarce la ţigănci şi aici o întâlneşte pe Hildegard, „marea dragoste” a tinereţii sale.

Planurile

Nuvela îşi dezvăluie planurile abia către final, mai exact, după plecarea de la ţigănci, când Gavrilescu are primele sale nedumeriri. Amănunte, discret „îngropate” în text la început, prind contur pe parcurs, devenind laitmotive ale povestirii. Planul realului cotidian, figurat clar în primul episod, sugerează în subtext prezenţa celui de al doilea plan, al irealului. Amândouă se sprijină unul pe altul, curg paralel, se interferează, ajungând în final la identificare.

Cele cinci episoade ale nuvelei reprezintă momente distincte ale aventurii lui Gavrilescu, fiecare marcând traseul între real şi ireal, între sacru şi profan. Astfel, în primul episod, spaţiul profan este reprezentat de o banală imagine citadină: o discuţie în tramvai într-o zi caniculară. Definitoriu pentru acest mediu este amestecul de „căldură înăbuşitoare”, „mirosul de asfalt topit”, geamătul „metalic” al tramvaiului. Discuţia călătorilor este anostă, fără relief, trece uşor de la un subiect la altul, cantonându-se, în cele din urmă, la indignarea provocată de grădina ţigăncilor. Nimic din toate acestea nu pare să anunţe aventura misterioasă de mai târziu, iar hotărârea lui Gavrilescu de a se întoarce după partituri este perfect justificată logic.

Abia după ce coboară din tramvai, comportamentul său înregistrează o schimbare. Căldura, care de-a lungul nuvelei nu este doar un simplu indiciu climateric, afectează nu numai gesturile eroului, dar şi memoria acestuia: „Gavrilescule, şopti, atenţie! că parcă ai începe să îmbătrâneşti. Te ramoleşti, îţi pierzi memoria”. Pe un asemenea fond, apare amintirea iubirii din Charlottenburg, devenită un laitmotiv pe parcursul nuvelei. Semnele schimbării apar mai distinct în finalul acestui episod, gestul lui Gavrilescu având semnificaţii premonitorii: „Aproape ajunsese când auzi tramvaiul gemând metalic în urma lui. Se opri şi îl salută lung cu pălăria. Prea târziu! - exclamă. Prea târziu!”. Se pregăteşte, astfel, trecerea spre spaţiul irealului.

Episodul al doilea, cel mai lung dintre toate, dezvoltă un plan secund, sporind ambiguitatea textului. Grădina ţigăncilor, în contrast cu lumea din care a venit, i se relevă lui Gavrilescu - printr-o „neaşteptată, nefirească răcoare”, provocându-i, totodată, şi „un infinit sentiment de intensă tristeţe”. Este întâmpinat de o fată care îl aştepta „parcă ascunsă de mult, pândindu-l”; baba, asemenea miticului Cerber, trăieşte în afara timpului. Dar toate acestea pentru Gavrilescu nu sunt semne ale unei schimbări existenţiale. El nu realizează transformarea nici atunci când pătrunde în bordei. În faţa probelor la care este supus de cele trei fete: o ţigancă, o grecoaică şi o evreică - alte prezenţe mitice -, el acţionează nehotărât, încercând de fiecare dată să se ascundă în trecut.

Acţiunea continuă pe cele două planuri, gesturile şi vorbele personajelor menţinându-se în logica plauzibilului. Scenele din bordei sugerează numeroase semnificaţii. Fetele pot simboliza parcele, parcurgerea unor etape de către Gavrilescu poate semnifica un rit al trecerii, probele - rituri ale iniţierii. În episodul următor va fi dezvoltat motivul labirintului, frecvent întâlnit în opera lui Eliade. Hora fetelor trimite la motivul folcloric al ielelor: „În clipa următoare, se simţi prins de mâini şi fetele începură să se învârtească în cerc, strigând şi şuierând, şi parcă vocile veneau de foarte departe. - N-ai ghicit! N-ai ghicit! auzi el ca prin vis. Încercă să se oprească, să se smulgă din mâinile acelea care-l învârteau în iureş, ca într-o horă de iele, dar îi fu peste putinţă să se desprindă. Simţea în nări dogoarea trupurilor tinere şi parfumul acela exotic, depărtat, şi auzea în el, dar şi în afara lui, pe covor, picioarele fetelor dănţuind. Simţea de asemenea că hora îl poartă uşor,- printre fotolii şi paravane, către fundul încăperii, dar după câtva timp renunţă să se mai împotrivească - şi nu-şi mai dădu seama de nimic”.

Rătăcirea prin labirintul lucrurilor, înfăţişată în al treilea episod, este o scenă halucinantă, amestec de veghe şi coşmar. Eroul este împiedicat de obiecte casnice de tot felul, care-i amână ieşirea. Imaginea cu care se încheie episodul este infernală: „În acea clipă se văzu gol, mai slab decât se ştia, oasele ieşindu-i prin piele, şi totuşi cu pântecul umflat şi căzut, aşa cum nu se mai văzuse vreodată. Nu mai avea timp să fugă înapoi. Apucă la întâmplare o draperie şi începu să tragă. Simţi că draperia e gata să cedeze şi proptindu-se cu picioarele în perete, se lăsă cu toată greutatea pe spate. Dar atunci se întâmplă ceva neaşteptat, începu să simtă că draperia îl trage cu o putere crescândă, spre ea, astfel că puţine clipe în urmă se trezi lipit de perete şi deşi încercă să se desprindă lăsând draperia din mâini, nu reuşi, şi foarte curând se simţi înfăşurat, strâns din toate părţile, ca şi cum ar fi fost legat şi împins într-un sac. Era din nou întuneric şi foarte cald, şi Gavrilescu înţelese că nu va putea rezista mult, se va sufoca. Încercă să ţipe, dar gâtlejul îi era uscat, lemnos, şi sunetele păreau înecate în pâslă”.

Reîntors în lumea din care venise, Gavrilescu găseşte aceeaşi căldură toridă de la început. Comportamentul său este neschimbat şi, la fel ca înainte, este obsedat de timpul concret. Locvacitatea nu i-a dispărut şi încearcă să închege conversaţii în tramvai despre căldură, despre colonelul Lawrence care „a fost lovit ca o sabie” de „arşiţa Arabiei”. Nici după ce dovezile ieşirii sale din timp se adună tot mai multe, Gavrilescu nu înţelege schimbarea condiţiei sale existenţiale. El este convins că totul este o neînţelegere şi amână pentru a doua zi clarificarea situaţiei. În schimb, abia acum dimensiunea fantastică a aventurii sale se conturează. Revenirea la ţigănci semnifică despărţirea lui de lumea care-l refuză şi intrarea într-un teritoriu atemporal. Întâlnirea cu Hildegard şi traversarea oraşului într-o noapte încărcată de parfumul crinilor şi al reginei nopţii cu birjarul dricar, conferă textului o frumuseţe lirică rar întâlnită în proza românească.

Remarcabilă este subtilitatea tehnicii literare a scriitorului, capacitatea de a menţine coerenţa existenţei eroului în cele două planuri ale nuvelei. Întreaga acţiune se organizează în jurul personajului principal, care, „fire de artist”, confundă mereu lucrurile, trecând inconştient dintr-un plan în altul. Eroul este caracterizat încă de la început prin câteva trăsături definitorii ale comportamentului său: locvace, distrat, curios, de o politeţe excesivă. Portretul păstrează numai liniile caracterologice, neexistând nici un indiciu privind înfăţişarea sa fizică. Pe parcursul acţiunii, gesturile eroului întăresc progresiv aceste prime date prezentate în primul capitol.

Astfel, în capitolul al doilea, locvacitatea lui Gavrilescu creşte, şi, totodată, amintirea lui Hildegard şi credinţa „în arta pură” conferă discursului note patetice, nu lipsite de grandilocvente. „Domnişoarelor, exclamă patetic, eram tânăr, eram frumos şi aveam un suflet de artist! O fată abandonată îmi rupea inima. Am stat cu ea de vorbă, am încercat să o consolez. Aşa a început tragedia vieţii mele” sau „- Ascultaţi, că nu v-am spus tot! strigă patetic Gavrilescu. Trei zile nu am găsit bani, şi mă duceam în fiecare seară să o văd pe Elsa, la gazda ei: să mă scuz că nu găsisem bani. Şi pe urmă mergeam amândoi la berărie. Dacă măcar m-aş fi ţinut tare şi n-aş fi primit să merg cu ea la berărie! Dar, ce vreţi. Mi-era foame. Eram tânăr, eram frumos, Hildegard era plecată la băi, şi mi-era foame. Vă spun drept, erau zile când mă culcam nemâncat. Viată de artist...”.

În ansamblul său, textul este încărcat de motive cu semnificaţii multiple. S-a spus despre această nuvelă că sugerează „o alegorie a morţii sau a drumului către moarte”. Personajele care apar în acest spaţiu misterios „trag după ele grele umbre mitologice: baba poate fi Cerberul, vizitiul - luntraşul Charon, iar fetele care-şi ascund identitatea - parcele” (Eugen Simion). Totodată, semnificaţiile nuvelei prezintă similitudini şi cu basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. De altfel, autorul valorifică tema basmului într-o nuvelă, apărută în 1939, Tinereţe fără tinereţe.

Din această perspectivă, bordeiul ţigăncilor este o lume atemporală şi aspaţială, o ieşire „din profan” şi intrare într-un teritoriu mitic. Eroul profund marcat de eşecul primei sale iubiri îşi regăseşte iubita după mai multe încercări. O recuperare a paradisului pierdut. Aşa cum se întâmplă frecvent în proza lui Eliade din ultima parte a creaţiei sale, ne aflăm în faţa unui text de o maximă ambiguitate, unde „cheile” sunt numeroase.

În final, cele două planuri, real şi ireal, fuzionează, epicul este inundat de liric, făcând să pară firească reîntâlnirea îndrăgostiţilor, ca şi cum despărţirea s-ar fi produs cu puţin timp în urmă. Acum timpul concret, măsurabil, nu mai are nici o importanţă. Regăsiţi, ei pornesc în moarte sau în vis: „Toţi visăm, spuse. Aşa începe. Ca într-un vis”.

Check Also

Luceafărul, de Mihai Eminescu (comentariu literar)

Capodopera liricii eminesciene şi culmea cea mai înaltă a poeziei româneşti, poemul Luceafărul a apărut …

Pădurea spânzuraţilor, de Liviu Rebreanu (comentariu literar)

Romanul Pădurea spânzuraţilor, de Liviu Rebreanu, a apărut în anul 1922 şi are ca punct …

Fraţii Jderi, de Mihail Sadoveanu (rezumat literar)

Rezumat pe scurt Romanul Fraţii Jderi, de Mihail Sadoveanu, transfigurează epopeic epoca lui Ştefan cel …

Patul lui Procust, de Camil Petrescu (comentariu literar)

Al doilea roman al lui Camil Petrescu (1894-1957), Patul lui Procust, apare în 1933, la …

Malul Siretului, de Vasile Alecsandri (comentariu literar)

Scriitorul şi opera Vasile Alecsandri (1821-1890) a fost cel mai mare scriitor al epocii preeminesciene, …