Malul Siretului, de Vasile Alecsandri (comentariu literar)

Scriitorul şi opera

Vasile Alecsandri (1821-1890) a fost cel mai mare scriitor al epocii preeminesciene, însuşi Titu Maiorescu numindu-l „cap al poeziei noastre literare în generaţia trecută”. Poet, prozator şi dramaturg (în ultimul domeniu având calitatea de ctitor al dramaturgiei naţionale), Alecsandri reprezintă, dincolo de trecerea timpului, cea mai pregnantă personalitate literară a epocii paşoptiste.

Poezia Malul Siretului face parte din ciclul de Pasteluri, poeme publicate între 1868 şi 1869, în revista „Convorbiri literare”. Acestea reconstituie succesiunea anotimpurilor într-un peisaj românesc de coline şi câmpii animate de prezenţa oamenilor: „De fapt, pastelurile lui Alecsandri sunt un fel de calendar al spaţiului rural şi al muncilor câmpeneşti respective (toamnă, iarnă, primăvară, vară) (George Călinescu).

Elemente de compoziţie

Malul Siretului este alcătuită din patru strofe de câte patru versuri (catrene), în care poetul contemplă tabloul unei dimineţi de vară, când jocul luminii şi curgerea apei îl predispun la meditaţie. Cele patru catrene alcătuiesc două secvenţe poetice:

  • Prima dintre acestea îi corespunde strofei iniţiale, în care peisajul, privit de departe, se constituie la limita dintre real şi fabulos;
  • Celei de a doua secvenţe îi corespund strofele a II-a - a IV-a, în care cadrele sunt apropiate, natura fiind contemplată din interior.

Malul Siretului, de Vasile Alecsandri (comentariu literar, rezumat literar) - crispedia.ro

Incipitul (primele două versuri) prezintă tabloul luncii Siretului, deasupra căreia aburii nopţii alcătuiesc o plasă străvezie, de sugestii impresioniste. Finalul (ultimele două versuri) plasează eul liric contemplativ în interiorul unui cadru plin de viaţă, dintre elementele căruia este selectată imaginea unei şopârle „de smarald” (pată de culoare în nisipul „cald” al verii).

Imaginarul poetic

Ca şi în alte pasteluri ale lui Alecsandri, strofa I se constituie la limita dintre planul real şi planul iluzoriu: „Aburii uşori ai nopţii ca fantasme se ridică / Şi, plutind deasupra luncii, printre ramuri se despică. / Râul luciu se-nconvoaie sub copaci ca un balaur / Ce în raza dimineţii mişcă solzii lui de aur”. Momentul surprins este cel al zorilor unei zile de vară, când aburii proveniţi din respiraţia pământului se împrăştie în văzduh, făcând loc luminii.

Tabloul este alcătuit prin transfigurare, realul devenind fabulos: „fantasmele” nopţii se pierd în depărtări, în timp ce Siretul devine „balaur” cu platoşă aurie, Stăpânul de demult al acestor locuri. Procedeele de expresivitate ale primei strofe se încadrează tot în cele două planuri: realul este sugerat prin epitete ornante („aburii uşori”, „râul luciu”), în timp ce dimensiunea fabuloasă a tabloului este realizată prin comparaţii („Aburii... ca fantasme”, „Râul luciu se-nconvoaie sub copaci ca un balaur”); tot aici s-ar include şi metafora „solzii lui de aur”.

Începând cu strofa a II-a, eul liric iubitor de lumină intră într-un alt moment temporal: faptul zilei. Acum, natura privită de aproape şi din interior, apare ca spaţiu al unei necontenite mişcări, izvorâte din adâncul timpului şi păstrându-şi mereu măreţia: râul curge, o salcie îşi apleacă ramurile spre luciul lui, o mreană „saltă-n aer”, raţele sălbatice lasă, peste unde, umbre trecătoare.

Necontenit, creaţia universală îşi pune în mişcare monadele, în heracliteana curgere care transformă durata în eternitate: „Când o salcie pletoasă lin pe baltă se coboară, / Când o mreană saltă-n aer dup-o viespe sprintioară, / Când sălbaticele raţe se abat din drumul lor, / Bătând apa-ntunecată de un nour trecător”. Ca şi în alte pasteluri ale primăverii şi verii, spaţiul este plin, reflectând eterna vitalitate a naturii. Dornic „de pirotire euforică la soare” (cum scria Călinescu), poetul se contopeşte cu Firea şi cu tainele ei. Prezenţa sa în peisaj (anunţată prin verbele de mişcare „mă duc” şi „mă aşez”), devine contemplativă („privesc”), lăsând loc reveriei meditative.

În ultima parte a poeziei, râul „care-n veci curge” sugerează timpul uman trecător, prin contrast cu natura clocotind de viaţă. Printre mijloacele artistice utilizate ar putea fi menţionate epitetele ornante („malu-i verde”, „prundişul lunecos”, „malul năsipos”, „salcie pletoasă”, „viespe sprintioară”) sau imaginile vizuale, auditive şi de mişcare („apa curge”, „se schimbă-n vălurele”, „Lunca-n giuru-mi clocoteşte”). În concordanţă cu malul „verde” este metafora „şopârlă de smarald”, dând culoare tabloului.

Eul liric

Poezia pe care o comentăm se încadrează în lirismul subiectiv, întrucât, dincolo de tabloul descris, poetul îşi exprimă sentimentele: admiraţia în faţa eternei pulsaţii a elementelor, comuniunea cu natura, sentimentul elegiac al trecerii timpului. Comunicarea în textul poetic se realizează prin intermediul eului liric, „vocea” prin care poetul îşi exprimă emoţiile şi sentimentele. Malul Siretului este un pastel.

Check Also

Luceafărul, de Mihai Eminescu (comentariu literar)

Capodopera liricii eminesciene şi culmea cea mai înaltă a poeziei româneşti, poemul Luceafărul a apărut …

Pădurea spânzuraţilor, de Liviu Rebreanu (comentariu literar)

Romanul Pădurea spânzuraţilor, de Liviu Rebreanu, a apărut în anul 1922 şi are ca punct …

Fraţii Jderi, de Mihail Sadoveanu (rezumat literar)

Rezumat pe scurt Romanul Fraţii Jderi, de Mihail Sadoveanu, transfigurează epopeic epoca lui Ştefan cel …

La ţigănci, de Mircea Eliade (comentariu literar)

Nuvela La ţigănci a fost scrisă în 1959 şi marchează începutul unei noi faze în …

Patul lui Procust, de Camil Petrescu (comentariu literar)

Al doilea roman al lui Camil Petrescu (1894-1957), Patul lui Procust, apare în 1933, la …