Moromeţii, de Marin Preda (comentariu literar)

Cu volumul I al romanului Moromeţii, din 1955, Marin Preda pune capăt unei îndelungi controverse din literatura şi critica românească privitoare la capacitatea ţăranului de a fi personaj de roman modern. Eugen Lovinescu, apărător al modernizării şi al citadinizării prozei, consideră ţăranul lipsit de complexitate sufletească şi, din această cauză, nepotrivit cu statutul de erou romanesc.

La polul opus se plasează George Călinescu, cel care, comparând personajul lui Preda cu eroii-ţărani din operele lui Ioan Slavici, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, observă că autorul Moromeţilor renunţă la accentuarea laturii instinctuale a omului, punându-l într-o lumină nouă, care constă în consemnarea unei simultaneităţi de trăiri şi gânduri ce se exclud. Ţăranul lui Preda este, rând pe rând, detaşat şi neliniştit, sociabil şi solitar, sceptic şi încrezător în destinul său. Criticul conchide că, între eroii lui Camil Petrescu şi ţăranii lui Marin Preda (Ilie Moromete), diferenţa nu este de complexitate, ci de fineţe.

Moromeţii, de Marin Preda (comentariu literar, rezumat literar) - crispedia.ro

Geneza

Geneza Moromeţilor relevă faptul că acest roman - ce se dorea o cronică de familie realizată retrospectiv - se identifică întru totul cu spiritul lui Marin Preda, fiind o carte tulburătoare prin simbolurile şi semnificaţiile pe care le închide, dincolo de epoca în care a fost creată şi pe care o evocă artistic. Mare parte din evenimentele expuse sunt inspirate din viaţa reală, din satul natal al scriitorului şi din propria familie. Romanul a avut o gestaţie îndelungată, primul volum fiind elaborat între 1947 şi 1955, după o muncă de documentare de aproximativ un deceniu, iar cel de-al doilea vede lumina tiparului după 12 ani, în 1967. De fapt, autorul proiectase o tetralogie, cuprinzând cele două volume din Moromeţii, Delirul şi Marele singuratic, între care există, într-adevăr, filiaţii de substanţă.

Tematica

Tematica operei transcende planul strict al satului, trimiţând către destinul uman, rolul familiei în formarea individului, raportul dintre timpul istoric şi cel uman, libertatea de gândire şi de exprimare, puterea politică şi metamorfozele acesteia, forţa iubirii de a schimba soarta, statutul femeii în societatea rurală, singurătatea, conflictul dintre generaţii etc., toate acestea fiind proiectate, într-un demers narativ coerent şi bine motivat estetic, pe fundalul satului tradiţional surprins într-o perioadă de cumpănă.

Subiectul

Subiectul romanului respectă succesiunea clasică a momentelor, cărora le acordă însă un spaţiu disproporţionat, impus de evoluţia personajelor şi de natura conflictelor, care iau forme diverse, în funcţie de problematica abordată: socială, familială, etică, erotică, psihologică şi politică.

Structura şi compoziţia

Sub aspect structural şi compoziţional, în volumul I se disting trei mari secvenţe epice, fiecare cu o dominantă specifică. Prima secvenţă cuprinde aproape jumătate de volum şi consemnează evenimente petrecute de sâmbătă seara, când Moromeţii se întorc de la praşilă, până duminică seara, când Polina, fiica lui Tudor Bălosu, fuge cu Birică. Evenimentele cele mai importante, care anunţă marile conflicte de mai târziu, privesc cina Moromeţilor, foamea de avere a lui Tudor Bălosu, disensiunile din familia Moromete (tendinţele centrifuge ale primilor trei băieţi, întreţinute şi amplificate de Maria Moromete), necazurile mezinului, Niculaie (care vrea să-şi facă loc în lumea adulţilor), premilităria, discuţiile din poiana fierăriei lui Iocan, venirea agentului fiscal şi sărbătoarea Rusaliilor, cu jocul căluşarilor.

A doua secvenţă epică include perioada secerişului, cu încheierea anului şcolar, pregătirea recoltării grâului, munca istovitoare ce ţine mai multe zile, bucuria bunăstării ipotetice, treieratul, măcinatul şi coacerea primei pâini din noul grâu. A treia secvenţă are ca idee centrală conflictul direct dintre Ilie Moromete şi fîii săi mai mari. Tatăl află că Achim nu se va mai întoarce cu oile de la Bucureşti, iar Paraschiv şi Nilă, care îşi amânaseră plecarea, la rugămintea celui din urmă, până după seceriş, îşi arată acum făţiş ostilitatea faţă de familie. După o înfruntare directă cu tatăl lor, la sfârşitul volumului I, fug de acasă, luând cu ei caii, banii din lada de zestre şi nişte obiecte de îmbrăcăminte. Moromete trebuie să se descurce în noile condiţii, vânzând o bucată de pământ pentru a-şi plăti datoriile la Aristide, restul de „fonciire” şi taxele de şcoală ale lui Niculaie.

Timpul

Timpul este motivul central al romanului, cu prelungiri şi în volumul II, în funcţie de care autorul gândeşte întreaga strategie narativă. Preda porneşte de la ideea că între timpul individual (reprezentat de destinul omenesc) şi cel general (reprezentat de istorie) există o mare deosebire, chiar dacă al doilea îl include şi-l determină pe primul. Cel dintâi este fragil şi subiectiv, cel de-al doilea este puternic şi obiectiv, acţionând ca o forţă oarbă care anulează, prin uniformizare, destinele individuale. La începutul romanului, „timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare”, viaţa se scurgea, în satul din Câmpia Dunării, „fără conflicte mari”, într-o monotonie ce sugera traiul liniştit al oamenilor, preocupările mărunte de fiecare zi. Acestui ritm lent al curgerii timpului îi corespunde un ritm lent al naraţiunii. Acum scriitorul apelează la tehnica detaliului, la consemnarea nuanţelor, a gândurilor personajelor, a atmosferei generale din sat.

Timpul gramatical folosit este imperfectul, timp al continuităţii şi al duratei, al proiecţiei în fabulos, într-o vârstă mitică. Peste jumătate din volumul I vine să argumenteze afirmaţia de la începutul romanului, una dintre tehnicile narative utilizate fiind decupajul, în virtutea căruia sunt selectate şi prezentate în amănunt scene semnificative din viaţa familiei Moromete şi a comunităţii (cina, tăierea salcâmului, poiana lui Iocan etc.). Către sfârşitul volumului I, când evenimentele se precipită, naratorul trece la tehnica rezumatului, condensând întâmplările şi înfăţişându-le succint, dat fiind faptul că „timpul nu mai avea răbdare”.

Timpul în care trăieşte Moromete la începutul romanului este unul benefic pentru el şi familia lui, pentru că însemna 14 pogoane de pământ, o gospodărie solidă, autoritate în sat şi în familie, prosperitate. Odată cu al doilea volum, istoria va năvăli peste această tihnă mitică a oamenilor, convertind-o într-o viaţă agitată şi plină de neprevăzut. Concluzia ce pare să se desprindă este că omul nu se poate opune istoriei, aşa cum sugerează şi Preda în eseul Iată ţăranul! din volumul Imposibila întoarcere: „Este foarte lesnicios pentru omul de litere să se adăpostească în spatele necesităţii istorice şi să se eschiveze, în felul acesta, de a se întreba nu câtă necesitate conţine istoria, ci care este soarta fiecărui om în parte, ştiind că omul nu are decât o viaţă de trăit, în timp ce istoria este înceată şi nepăsătoare”.

Scena cinei

Câteva secvenţe din roman devin emblematice pentru semnificaţiile de ansamblu ale cărţii. Prima de acest fel este scena cinei, cu care se deschide romanul şi care anticipează evoluţia relaţiilor din familie. Cina Moromeţilor nu este o simplă pagină descriptivă, ci imaginea unui anumit tip de ordine, a unui cod moral străvechi. Moromeţii mănâncă la o măsuţă joasă, cu trei picioare, care poartă urmele vechi ale trecerii timpului, pe care capul familiei nu voise s-o schimbe din dorinţa, inconştientă probabil, de a conserva un anumit timp, o anumită familie şi chiar o anumită societate. Deşi familia i se mărise, Moromete nu vrea să modifice cu nimic un statut a cărui temeinicie o verificase de-a lungul anilor.

În jurul mesei sunt organizaţi, simbolic, copiii din cele două căsătorii, locul la masă reflectând poziţia şi rolul fiecăruia în familie: băieţii cei mari, din prima căsătorie a lui Moromete, stau către poartă, gata oricând de plecare, semn al înstrăinării de noua familie şi al revoltei împotriva autorităţii paterne. Copiii din a doua căsătorie - Tita, Ilinca şi Niculaie - stau de partea cealaltă, în apropierea mamei şi feriţi de privirea aspră a tatălui.

Singurul ce pare să nu-şi fi găsit încă locul este Niculaie, mezinul familiei, care nu are scaun la masă şi pare străin de ceilalţi. Locul cel mai bun îi revine tatălui, care, aşezat pe pragul cel mai înalt al tindei, îi domină autoritar cu privirea pe toţi ceilalţi. Catrina este prinsă între cele două „tabere” ale familiei, încercând să împace dorinţele propriilor copii cu nemulţumirile celor mari, autoritatea soţului cu tânguirile lui Niculaie, într-o încrâncenare mută ce va lua însă, la un moment dat, forma revoltei.

Scena tăierii salcâmului

Scena tăierii salcâmului închide în sine un dramatism sacrificial comparabil cu moartea unui om. „Salcâmul în discuţie este dublul vegetal al lui Moromete. Destinul unuia este anticipat de destinul celuilalt”, afirmă Eugen Simion (Timpul n-a mai avut răbdare), comentând secvenţa. Tăierea copacului este proiectată pe un fundal vizual şi auditiv ce amplifică dimensiunile actului - înainte de răsăritul soarelui, atunci când femeile îşi bocesc morţii în cimitir.

Într-o paranteză cu valoare descriptiv-explicativă, autorul evocă momente din viaţa satului strâns legate de existenţa salcâmului, creând astfel o atmosferă menită să sublinieze dezechilibrul, ruptura ce se produce odată cu prăbuşirea lui: „Toată lumea cunoştea acest salcâm...”, „în fiecare iarnă aici era o hărmălaie...”, „Salcâmul era curăţat în fiecare an de omizi” etc. Copacul „se împotrivi” o clipă, până când, „ca un animal bolnav care fusese ucis”, renunţă la luptă. Printr-un discret proces de metamorfozare, autorul transferă identitatea personajului principal în trupul salcâmului, care „străjuia prin înălţimea şi coroana lui stufoasă toată partea aceea a satului”.

Întâlnirile din poiana lui Iocan

Un alt factor al stabilităţii şi al armoniei era reprezentat de întâlnirile din poiana lui Iocan, gândită de scriitor ca o adevărată inimă a satului. Vedem, astfel, că autoritatea şi prestigiul lui Moromete depăşeau familia, exercitându-se şi în cadrul comunităţii rurale. Locul său era printre oamenii inteligenţi şi respectaţi ai satului, care se exprimau liber în această „Şcoală din Atena” (Alexandru Paleologu), ce devine un spaţiu al puterii şi al independenţei spiritului.

„Butucii vechi aduşi acolo cine ştie de când” sunt un semn al tradiţiei şi al stabilităţii. „Poiana lui Iocan, precum se vede, e un fel de amfiteatru simbolic, ca la vechii greci. La acest banchet spiritual ţăranii vin cu solemnitatea cu care enoriaşii merg la slujbă. Dacă ceilalţi ţărani din poiană reprezintă, pe de o parte, corul, pe de altă parte, spectatorii (...), cei doi protagonişti - Moromete şi Cocoşilă - sunt corifeii, ei fiind întâmpinaţi cu urale la apariţia lor pe scenă” (Constantin Miu-Lerca).

Volumul II

Volumul II din Moromeţii, apărut în 1967, se constituie într-un ecou literar al zbuciumului ce anima societatea românească în perioada de după cel de-al doilea război mondial. Este structurat în cinci părţi şi prezintă viaţa rurală în perioada 1938-1962, cu numeroase elipse, alternări de planuri şi condensări semnificative ale materialului epic, impuse de multitudinea de fapte, ce păreau de necuprins într-o naraţiune la fel de tihnită ca aceea din primul volum. Perspectiva omniscientă este diminuată sau atenuată, ca acuitate, prin inserţia unor naratori - martori sau chiar personaje - care preiau controlul relatării, cum sunt Niculae Moromete şi Paul Ştefan, poreclit „al lui Parizianu”, care istoriseşte vizita lui Ilie Moromete la Bucureşti.

Sunt reluate multe dintre personajele principale ale primului volum, cărora li se urmăreşte în continuare destinul, însă apar şi multe personaje noi, generate de momentul istoric la care se raportează textul. În centrul cărţii nu se mai află satul tradiţional, în frunte cu o figură exemplară ca aceea a lui Ilie Moromete, ci o colectivitate nouă, eterogenă, cu o mentalitate necristalizată încă, lipsită de coerenţă şi de perspectivă. Reforma agrară şi colectivizarea forţată sunt mişcări care încearcă să schimbe fundamental structurile de viaţă ancestrale, să oblige ţăranii să-şi uite menirea, locul în lume, fiinţa.

„Primul volum din Moromeţii evocă astfel o lume în prăbuşire; ordinea, armonia, liniştea, echilibrul se degradează implacabil, rămânând însă expresia unei năzuinţe morale ce domină de altfel întreaga operă a scriitorului” (Mircea Iorgulescu). Această lume prăbuşită este analizată, de pe fundul prăpastiei, în volumul II. Conflictul dintre Ilie Moromete şi fiii săi trece în plan secund. Tatăl autoritar de altădată îşi calcă pe inimă şi merge la Bucureşti pentru a-i implora să se întoarcă acasă, promiţându-le pământul, casa, orice. Este refuzat de copii şi părăsit de soţie, care se mută la fiica ei din prima căsătorie, Alboaica.

Conflictul principal

Conflictul principal este acum unul de natură ideologică, vizând contradicţia dintre o mentalitate ţărănească arhaică, a ţăranului care-şi administrează singur pământul pentru a trăi, şi o mentalitate nouă, socialistă, bazată pe o proprietate comună, a tuturor şi a nimănui, care uniformizează statutul social al oamenilor, dar nu le poate uniformiza, deocamdată cel puţin, şi spiritul. Moromeţii devine, în acest punct, o epopee a satului românesc surprins într-o perioadă de criză a valorilor autentice. Tehnica de compoziţie va fi cea a rezumatului, singurul pasaj de o mai întinsă coerenţă epică vizând participarea lui Niculaie, ca activist de partid, la o campanie de seceriş în satul natal.

Deşi şi-a refăcut averea, Moromete nu mai are seninătatea de dinainte şi ia hotărâri străine de fiinţa lui: nu-l mai lasă pe Niculaie la şcoală, deşi avea posibilitatea materială s-o facă, nu trece casa şi pământul promis pe numele Catrinei, pleacă la Bucureşti şi-i cheamă pe cei trei fii acasă. Autoritatea lui în sat se diminuează, vechii prieteni mor sau îl părăsesc, pur şi simplu, iar cei noi - Matei Dimir, Nae Cismaru, Giugudel, Costache al Joachii - aparţin unei lumi pe care el n-o cunoaşte şi n-o înţelege, cu care aşadar nu poate să comunice. Cel de la care aşteaptă acum răspunsuri este Niculaie, iar lungile discuţii dintre cei doi formează substanţa unei dezbateri a cărei finalitate nu se întrevede în roman.

I se oferă, astfel, cititorului o altă imagine, deformată, a satului Siliştea-Gumeşti, din care liniştea patriarhală, plăcerea taifasului, relaţiile interumane fireşti au dispărut, parcă pentru totdeauna. Poiana lui Iocan, cu toată savoarea ei „parlamentară”, este anihilată de noii lideri ai satului, care mută centrul de greutate al dezbaterilor - cele mai multe sterile şi confuze, întreţinute de oameni lipsiţi de profunzime şi de curajul opiniei - la primărie, spaţiu al discursului unilateral însă, nu al dialogului.

Ca într-un paradis în destrămare blagian, semnele sacrului sunt înlocuite cu cele ale profanului, pentru că oamenii-simbol ai satului mor (Iocan), sunt ucişi (Dumitru lui Nae) sau nu mai pot să comunice (Cocoşilă), salcâmii sunt tăiaţi, animalele ţăranilor sunt confiscate sau chiar omorâte, iar Moromete, „ultimul ţăran”, se luptă singur să apere, ca pe o iluzie scumpă, valorile în care a crezut cu tărie, ajunse acum asemenea paielor udate de ploaia năprasnică.

Niculae, în schimb, actor în comedia prezentului istoric, creşte din punct de vedere social şi politic pe măsură ce tatăl său scade. El devine eroul romanesc activ, agent al schimbării, crezând cu o naivitate ce-l va costa scump într-o „nouă religie a binelui şi a răului”. Va fi însă el însuşi exclus de această „religie”, asemenea lui Călin Surupăceanu, „intrusul” din romanul cu acelaşi nume.

Caracterizarea personajului

Ca personaj simbolic, Ilie Moromete ilustrează drumul destrămării unei iluzii. El se deosebeşte de ţăranul rudimentar sau pitoresc pe care îl întâlnim în proza lui Mihail Sadoveanu sau a lui Ion Creangă, având capacitatea de a trăi conştient „marile drame ale conştiinţei umane” (Eugen Simion, Timpul n-a mai avut răbdare), de a seduce prin inteligenţa sa vie, prin umorul firesc şi prin verva lingvistică. Este un ţăran reflexiv, cultivat, superior, conservator, un înţelept de tip socratic care iubeşte liniştea şi libertatea. El devine, în confruntarea cu istoria, „o victimă fără glas, ci o conştiinţă” (Mihai Ungheanu). Încearcă, prin spirit, să se sustragă temporalului, imedistului şi să prezerve un timp mitic, numai al lui.

„Drama lui nu este de ordin economic, ci moral. Durerea lui Moromete vine, întâi, dintr-un simţ înalt al paternităţii rănite. Nu faptul de a-şi pierde o parte din lot îl întunecă, ci ideea de a-şi pierde fiii şi liniştea care-l face să privească existenţa ca un spectacol superior” (Eugen Simion, Scriitori români de azi) îşi trăieşte, în volumul II, cu demnitate singurătatea, cu întrebări obsedante adresate lui Niculaie despre mersul şi scopul noii societăţi, pe care nu găsise rezerve sufleteşti ca s-o accepte, însă fusese nevoit să se integreze formal în ea.

Personajul este caracterizat prin toate mijloacele directe şi indirecte, într-o concentrare evidentă a discursului epic asupra figurii sale, chiar dacă uneori se lasă impresia abandonării sale. Caracterizarea directă din perspectiva naratorului se întâlneşte chiar la începutul romanului, în scena cinei: „Moromete stătea parcă deasupra tuturor...”. În alt loc, acelaşi povestitor observă: „Moromete avea uneori obiceiul - semn de bătrâneţe sau poate nevoia de a se convinge că şi cele mai întortocheate gânduri pot căpăta glas - de a se retrage pe undeva prin grădină şi de a vorbi singur...”. Celelalte personaje îl percep diferit, această pluralitate a receptării atestându-i modernitatea.

Soţia sa Catrina îi reproşează lenea şi plăcerea vorbei - „Toată ziua stai Ia drum şi bei tutun” -, sora sa, Guica, îl consideră „un hoţ”, pentru că, el recăsătorindu-se, ea a fost obligată să se mute din casă, rămânând singură, în timp ce Cocoşilă, prietenul său, îi zice mereu: „Eşti prost!”, calificativ ce ascunde însă, pe de o parte, simpatia, iar pe de altă parte, invidia faţă de inteligenţa şi spontaneitatea personajului. Pentru procedeul autocaracterizării, rămâne definitorie mărturisirea făcută de Moromete doctorului, cu sublima trufie a omului ce şi-a respectat condiţia şi menirea: „Domnule... eu totdeauna am dus o viaţă independentă!”.

Ca modalitate de caracterizare indirectă, se reţin câteva din gesturile personajului, care sunt semnificative pentru portretul său moral şi psihologic, cum este acela de la finalul volumului I, când pleacă de acasă după cearta cu băieţii: „Moromete se aşeză pe piatra albă de hotar şi îşi luă capul în mâini. Era cu desăvârşire singur...”, în aceeaşi categorie intră şi monologul interior, care dezvăluie un eu moromeţian meditativ, profund, dilematic şi interiorizat, care trăieşte, în universul său ascuns de ochii celor din jur, marile întrebări existenţiale.

Relevantă, din acest punct de vedere, este scena în care vrea să sape şănţuleţul care să apere paiele de ploaie, când vorbeşte cu un imaginar „Bâznae”, ecou al lungilor discuţii cu fiul său Niculae sau imaginea unui eu alternativ, care îi produce unele îndoieli şi conflicte interioare: „Până în clipa din urmă omul e dator să ţină la rostul lui, chit că rostul acesta cine ştie ce s-o alege de el! (...) Că tu vii şi-mi spui că noi suntem ultimii ţărani de pe lume şi că trebuie să dispărem. Şi de ce crezi că n-ai fi ta ultimul prost de pe lume şi că mai degrabă tu ar trebui să dispari, nu eu?”.

Personajul este, de asemenea, caracterizat prin antiteză cu Tudor Bălosu, vecinul ignorant şi preocupat doar de îmbogăţire, şi cu fiii săi, care îşi reneagă condiţia rurală şi optează pentru o lume de la periferia urbanităţii, crezând în himera fericirii şi a prosperităţii garantate de părăsirea satului natal. Aşa cum arată Eugen Simion, Moromete reprezintă „lumea ţărănească în valorile ei durabile” (Timpul n-a mai avut răbdare): independenţă şi libertate a spiritului, proprietate, dreptul la exprimare şi la opinie, familie. În apărarea acestor valori, el se luptă cu Bălosu, cu Jupuitu, cu Aristide, cu Niculaie, cu cei trei fii etc. „Lupta pentru apărarea vechilor bucurii” se sfârşeşte în momentul în care copiii îl părăsesc. De aici încolo naratorul îşi demitizează personajul, îl face să fie altfel decât ne-am obişnuit în primul volum: avar, suspicios, morocănos, taciturn etc.

Receptarea critică a personajului este completată, sintetic, de Marin Bucur, care afirmă că „Moromete e străin lumii satului nostru. Un îngândurat, reflexiv, ironic, inteligent, guraliv şi tăcut, încolţit de o societate ale cărei instituţii sunt făcute să-l doboare, prizonier al unui sistem de cercuri, Moromete are conştiinţa neputinţei sale de a se elibera, de a fi liber. Drama lui este existenţialistă, nu un fenomen de criză. Marin Preda nu aduce în literatură un erou bolnav, ci unul îmbolnăvit de impactul lumii ţărăneşti cu istoria”.

Arta şi tehnica narativă

La nivelul artei şi tehnicii narative se observă perspectiva auctorială a relatării, în general de obiectivitate şi relativă neimplicare a autorului în evenimentele narate. Modernitatea discursului narativ vine din faptul că uneori personajul principal, Moromete, dar şi Niculae în volumul II preiau rolul de narator, într-un joc narativ ce implică monologul, investigaţia, observaţia şi stilul indirect liber, care creează perspective plurale asupra realităţii.

Ca autor, Preda se declară adeptul „romanului de conţinut”, de creaţie (Garabet Ibrăileanu), care să urmărească fluxul vieţii, al realităţii. Textul are evidente accente dramatice nu numai la nivelul conţinutului, ci şi la acela al formei. Multe scene sunt dramatizate prin „jocul” personajelor, prin viziunea regizorală a autorului, prin talentul reprezentării unei întregi lumi într-o singură secvenţă (cina, tăierea salcâmului, poiana lui Iocan, venirea agentului fiscal, fuga băieţilor).

Analiza psihologică se face atât obiectiv, din exterior către interior, cât şi subiectiv, din interior către exterior, în lungile monologuri ale personajului principal. Scriitorul dovedeşte o artă literară complexă, creând un flux epic ce dă o copleşitoare senzaţie de viaţă, atât prin structura orală a frazei, cât şi prin autenticitatea şi verosimilitatea faptelor, deşi, întrebat fiind de Eugen Simion într-un interviu: „Ce e, atunci, adevăr şi ficţiune în Moromeţii?”, Preda răspunde: „Adevărate sunt sentimentele. Ficţiuni sunt împrejurările”. Textul este alb din punct de vedere expresiv, lipsit de ornamente stilistice deosebite, eliminând aproape în întregime liricul şi descriptivul, în favoarea epicului şi a dramaticului.

Check Also

Luceafărul, de Mihai Eminescu (comentariu literar)

Capodopera liricii eminesciene şi culmea cea mai înaltă a poeziei româneşti, poemul Luceafărul a apărut …

Pădurea spânzuraţilor, de Liviu Rebreanu (comentariu literar)

Romanul Pădurea spânzuraţilor, de Liviu Rebreanu, a apărut în anul 1922 şi are ca punct …

Fraţii Jderi, de Mihail Sadoveanu (rezumat literar)

Rezumat pe scurt Romanul Fraţii Jderi, de Mihail Sadoveanu, transfigurează epopeic epoca lui Ştefan cel …

La ţigănci, de Mircea Eliade (comentariu literar)

Nuvela La ţigănci a fost scrisă în 1959 şi marchează începutul unei noi faze în …

Patul lui Procust, de Camil Petrescu (comentariu literar)

Al doilea roman al lui Camil Petrescu (1894-1957), Patul lui Procust, apare în 1933, la …