Pădurea spânzuraţilor, de Liviu Rebreanu (comentariu literar)

Romanul Pădurea spânzuraţilor, de Liviu Rebreanu, a apărut în anul 1922 şi are ca punct de plecare un fapt din viaţa fratelui scriitorului, Emil Rebreanu, ofiţer în armata austro-ungară, condamnat la moarte şi spânzurat pe frontul de la Ghimeş-Palanca, acuzat că ar fi încercat să treacă în liniile româneşti. Scriitorul motivează geneza romanului său în Mărturisiri (1932): „Fără de tragedia fratelui meu - Pădurea spânzuraţilor sau n-ar fi ieşit deloc, sau ar fi avut o înfăţişare anemică, livrescă, precum au toate cărţile ticluite din cap, la birou, lipsite de seva vie şi înviorătoare pe care numai experienţa vieţii o zămisleşte în sufletul creatorului”.

Prin problematica sa - intelectualul - dragostea şi războiul - romanul primului război mondial - deschide ciclul acestora: 1920, Pădurea Spânzuraţilor; 1923, Balaurul, de Hortensia Papadat-Bengescu; 1927, Întunecare, de Cezar Petrescu; Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, de Camil Petrescu. Toate romanele menţionate evocă experienţe existenţiale interesante - intelectualul fiind supus unor situaţii limită: Radu Comşa, personajul principal din Întunecare, mutilat de război, părăsit de iubită îşi pune capăt vieţii; Apostol Bologa din Pădurea spânzuraţilor sfârşeşte tragic din cauza unor convingeri morale şi a apartenenţei la o comunitate umană şi la un spaţiu geografic; Ştefan Gheorghidiu din romanul lui Camil Petrescu trece pe lângă moarte sau moartea trece pe lângă el, dându-şi seama că viaţa îi poate oferi experienţe şi mai dure decât cea a dragostei, iar în Balaurul - care evocă războiul, Hortensia Papadat-Bengescu, prin personajul principal, Laura, demonstrează realismul psihologic, din perspectiva unei experienţe de pe front a scriitoarei ca soră de caritate şi care, urmărind destine umane, în contextul unei apocalipse, asemenea lui Ştefan Gheorghidiu, va ajunge, după încheierea conflagraţiei, la o mai gravă înţelegere a vieţii, născută din confruntarea propriei experienţe cu tragedia colectivă.

Pădurea spânzuraţilor, de Liviu Rebreanu (comentariu literar, rezumat literar) - crispedia.ro

Subiectul romanului cuprinde pe scurt următoarele episoade: Apostol Bologa, fiul unui avocat memorandist, Iosif Bologa, din orăşelul transilvănean Parva, primeşte de la mama sa o educaţie religioasă, potenţată de studiile filozofice de la Universitate. Se înrolează în armată, plecând voluntar pe frontul din Galiţia şi Italia pentru a nu fi luat drept laş de nimeni, mai ales de logodnica sa Marta. Îşi îndeplineşte datoria pe front, face parte din completul de judecată pentru condamnarea locotenentului ceh Svoboda care refuzase să lupte împotriva alor săi. Momentul este relevant pentru schimbarea comportamentului lui Apostol, care devine mai irascibil. Este lăudat de generalul Karg; rupe logodna cu Marta; se îndrăgosteşte de Ilona, fiica groparului Vidor din satul Lunca, aflat în apropierea frontului. Încercând să treacă linia frontului este prins de locotenentul Varga, judecat şi condamnat la moarte.

Scriitorul realizează drama lui Apostol insistând pe: convorbirea îndelungată cu căpitanul ceh Klapka, care-i destăinuie lupta din sufletul său; pe imaginea lui Svoboda spânzurat; eşuarea încercărilor de a se muta în altă divizie, pentru a evita lupta împotriva alor săi; surprinderea în momentul trecerii la duşman, rănirea, internarea în spital; ieşirea din spital şi întoarcerea pe frontul românesc unde se afla divizia sa; din nou încercarea de a trece dincolo de linia frontului, zbuciumul sufletesc, drumul pentru recunoaşterea poziţiei pe unde urma să treacă îl oboseşte, fiind obligat să zacă douăsprezece zile; primeşte o permisie, fără s-o ceară, de treizeci de zile. Reîntors, în sufletul său se dă o luptă între dragostea pentru Ilona, fata unui ţăran ungur cu care se şi logodeşte, şi planul de a trece frontul la ai săi. Cartea a IV-a concentrează cea mai mare tensiune a romanului.

Apostol, dus sub escortă la divizie, este supus unui interogatoriu sumar, la care însă nu va declara ce se aştepta nimerit să declare, pretorul considerându-l căpetenia bandei de spioni - cei şapte ţărani spânzuraţi. Klapka se oferă ca apărător şi cere un supliment de anchetă, în nădejdea că Bologa va tăgădui intenţia de dezertare. Dar Apostol refuză să mai facă o declaraţie. Este judecat procesul, se pronunţă sentinţa de condamnare la moarte prin ştreang, sentinţă comunicată în cămăruţa de arest. Dezbrăcat de tunică şi chipiul ofiţeresc, este îmbrăcat cu o haină civilă şi cu pălărie. Sentinţa trebuie executată imediat. Vine să-l spovedească preotul Constantin Boteanu, la rugămintea Ilonei. Momentul este emoţionant prin evidenţierea stărilor sufleteşti ale eroului, a speranţei că totuşi viaţa nu se va termina.

Dialogul cu preotul despre credinţa în Dumnezeu este semnificativ: „- Mă plimb veşnic între două prăpăstii, Constantine!... Veşnic, veşnic!... Prăpastie afară, prăpastie în sufletul meu... Şi la fiece poticnire mă caut în fundul prăpăstiilor... la fiece poticnire!”. Confruntarea cu ceasul la apariţia pretorului în uşă este semnificativ pentru ceea ce înseamnă frica de moarte. Şi, parcă vrând să oprească timpul vieţii, face cadou ceasul, spre amintire, preotului. Plecarea pe drumul Golgotei pune şi mai bine în evidenţă stările sufleteşti ale personajului. După ce preotul a strâns ceasornicul în palmă, sub crucea care tremura, Apostol îşi luă pălăria în palmă, o mototoli între degete şi privea nedumerit în ochii lui Boteanu şi apoi spre pretorul din coridor care anunţă: „- Bologa... a sosit ora... Curaj!” după care a dispărut imediat.

Ieşind în capul treptelor, după ce trecu pragul, Bologa s-a oprit uluit văzând că „Ograda era plină de soldaţi cu făclii aprinse, cu căşti lucitoare ca la o retragere cu torţe în ajunul unei sărbători mari”. Drumul parcurs este marcat de laitmotivul picioarelor care se urneau greu, nu mai avea controlul asupra lor: „- Nici nu-mi simt picioarele... parca-şi pluti...”. Plânsul auzit, întrebările: „ - Unde mergem, părinte?...” „- Doamne, unde mergem?”. Confruntarea cu stâlpul alb şi lucios, cu un braţ cârligat în vârf, ştreangul care se legăna puţin, legănare ce-i amintea scena în care el încercase cu mâinile rezistenţa funiei, înainte de a fi fost spânzurat Svoboda, îi dădea o senzaţie stranie, pe care a refuzat s-o contemple, lăsând capul în jos. Aproape de picioare văzu pământul deschis ca o rană urâtă, gălbuie, iar în stânga gropii un coşciug de brad, gol, descoperit, crucea mare de lemn pe care scria cu slove strâmbe: Apostol Bologa.

„Numele i se părea străin şi se întreba aproape supărat: «Oare cine să fie Apostol Bologa?» Groparul Vidor îl sărută pe obraji apăsat, cu buzele şi mustăţile ude, în timp ce el se temea că nu poate ridica picioarele spre a se urca pe scaunul spânzurătorii: Urcându-se s-a lovit cu capul de ştreangul ce atârna sus, pălăria i se înfundase pe ochi, o scoate şi o aruncă în groapă; s-a auzit plânsul lui Klapka ce se bătea cu pumnii în piept. Şi, Apostol Bologa împresurat de un val de iubire, venită parcă din „rărunchii pământului” a ridicat ochi spre cerul ţintuit cu puţine stele întârziate. „Crestele munţilor se desenau pe cer ca un ferăstrău uriaş cu dinţii tociţi. Drept în faţă lucea tainic luceafărul vestind răsăritul soarelui. Apostol îşi potrivi singur ştreangul, cu ochii însetaţi de lumina răsăritului. Pământul i se smulse de sub picioare, îşi simţi trupul atârnând ca o povară. Privirile însă îi zburau, nerăbdătoare, spre strălucirea cerească, în vreme ce în urechi i se stingea glasul preotului: - Primeşte, Doamne, sufletul robului tău Apostol... Apostol... Apostol...”.

Apostol Bologa murea în zori, primăvara, în timp ce în cartea întâi, Svoboda murea într-o zi întunecată de noiembrie, „cu ochii însetaţi de lumina răsăritului”; „Svoboda... lepădă îndată mantaua şi rămase într-o haină civilă cu gulerul răsfrânt, care-i lăsa gol gâtul alb, subţire şi lung. Pe urmă scoase pălăria, îşi netezi părul pe frunte şi sărută lacom crucea din mâna preotului, închinându-se repede... Se uită împrejur o clipă, puţin uluit, ca şi când ar fi uitat ceva. Apoi, cu o licărire de bucurie, îşi aduse aminte şi se sui pe scăunelul de lângă stâlpul de brad. Cu privirea lucitoare, cu faţa albă şi luminată, părea că vrea să vestească oamenilor o izbândă mare”.

În acest mod scriitorul urmăreşte de fapt destine omeneşti în momente tragice - care se întâlnesc prin calitatea de oameni aparţinând unui spaţiu istoric şi de viaţă, pe care nu-l pot ignora. De aceea drumul este fără întoarcere, asemenea morţii, fiind ultima şansă umană. Numele personajului - Apostol este semnificativă şi devine un laitmotiv. „Romanul - afirmă Ion Rotaru - care, fără îndoială, a cerut un travaliu îndelungat - pare scris dintr-o răsuflare şi se impune asemenea unui edificiu cioplit dintr-un singur bloc de piatră. În chipul acesta opera situează pe contemplatorul ei în unghiul de privire cel mai înalt şi mai cuprinzător asupra destinului omenesc. Apostol Bologa este înainte de orice un om şi acestei stări îi este subsumată calitatea sa de român şi de patriot. Pledoaria în sensul naţionalităţii se mişcă în adâncurile substratului, parcă împotriva voinţei autorului, şi de aceea ea este profund convingătoare”.

Compoziţional este de remarcat: simetria romanului, care se deschide cu moartea prin spânzurare a lui Svoboda, şi se încheie cu aceea a lui Apostol Bologa; natura reacţiilor fiziologice ale emoţiilor - procedeu psihologic - ce subliniază zbuciumul interior al personajului; alternează: descrierea, comentariul autorului, dialogul cu monologul interior; semnele de punctuaţie - întrebări, exclamări, puncte de suspensie - creează dramatism, ambiguitate; remarcăm faptul că accentul nu cade pe lupta de pe front, ca la Camil Petrescu, ci pe scene care privesc reacţiile omeneşti în împrejurări la fel de dure ca şi cele de pe front, lărgind viziunea cititorului în ceea ce priveşte monstruozitatea fenomenului - pe front sau în spatele frontului - dramatismul rămânând acelaşi; de reţinut unele personificări, inclusiv a spânzurătorii, naturalismul evocărilor, sobrietatea stilului.

Nuvelele Catastrofa şi Iţic Ştrul dezertor aduc în planul creaţiei lui Liviu Rebreanu aceeaşi problematică: lupta dintre conştiinţa datoriei şi obligaţiile faţă de lege ale statului multinaţional în care trăieşte şi Apostol Bologa, ca şi David Pop, din Catastrofa. Deci, cronologic, Pădurea spânzuraţilor deschide drumul marilor romane psihologice din lumea războiului, deşi încercarea, reluată şi de alţi prozatori, nu a excelat în plan artistic. Abia după 1922 vor veni alte scrieri valoroase: Balaurul, Întunecare, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război.

Check Also

La ţigănci, de Mircea Eliade (comentariu literar)

Nuvela La ţigănci a fost scrisă în 1959 şi marchează începutul unei noi faze în …

Patul lui Procust, de Camil Petrescu (comentariu literar)

Al doilea roman al lui Camil Petrescu (1894-1957), Patul lui Procust, apare în 1933, la …

Malul Siretului, de Vasile Alecsandri (comentariu literar)

Scriitorul şi opera Vasile Alecsandri (1821-1890) a fost cel mai mare scriitor al epocii preeminesciene, …

Fântâna dintre plopi, de Mihail Sadoveanu (comentariu literar)

Fântâna dintre plopi, de Mihail Sadoveanu, este a patra povestire din volumul Hanu-Ancuţei, a cărui …

Enigma Otiliei, de George Călinescu (rezumat literar)

Enigma Otiliei îl va consacra pe George Călinescu ca romancier. Este receptat favorabil încă de …