Povestea lui Harap-Alb, de Ion Creangă (rezumat literar)

Variante, surse

  • Basmul Povestea lui Harap-Alb, de Ion Creangă, a fost publicat în „Convorbiri literare” şi reprodus de Mihai Eminescu în „Timpul” în 1877; variantele populare în număr de 16 sunt înregistrate după această dată;
  • Textul reprezintă locul de confluenţă a nenumărate simboluri şi tradiţii din toate părţile lumii;
  • Există mai multe ipoteze despre sursele acestui basm: folcloriştii raportează basmul lui Creangă la canoanele speciei, la schemele ei tipice; critica literară a remarcat realismul din basm.

Ovidiu Bârlea consideră că basmul a ajuns la noi din Orientul Apropiat, pentru că fântâna aminteşte de deşerturile Arabiei, iar Harap-Alb este un nume arăbesc.

Povestea lui Harap-Alb, de Ion Creangă (comentariu literar, rezumat literar) - crispedia.ro

Garabet Ibrăileanu vede în acest basm „o bucată ruptă din viaţa poporului moldovenesc”, asemănându-i pe Ochilă, Flămânzilă, Gerilă şi Setilă cu dascălii Mogorogea şi Trăsnea din Amintiri din copilărie: „vestiţii năzdrăvani sunt flăcăi şugubăţi ca şi dascălii din Amintiri” (Note şi impresii).

George Călinescu consideră că basmul a ieşit de fapt din circuitul folcloric şi a devenit opera lui Creangă.

Vasile Lovinescu, în Creangă şi creanga de aur, interpretează textul dintr-o perspectivă mitico-simbolică mai largă: basmul ar fi un drum spre refacerea unei unităţi.

Interpretarea textului ca model exemplar şi original al basmului

  • Subiectul are o structură secvenţială;
  • Episoadele nu se despart prea mult de cele din basmele populare, cuprinzând motive narative tipice: iniţierea, interdicţia, izbânda, demascarea, pedeapsa, căsătoria;
  • Basmul are o temă morală fundamentala: Binele triumfă asupra Răului, expresie a unei aspiraţii eterne a omenirii;
  • Personajele păstrează caracteristicile eroilor din basme;
  • Sunt concentrate în grupuri opuse: personaje pozitive şi negative;
  • Sunt întruchipate de oameni sau de fiinţe imaginare;
  • Specific lui Creangă este însă amestecul de realism şi fabulos;
  • Traiectoria parcursă de fiul de împărat pentru a se iniţia asupra lumii poate fi interpretată ca o căutare a identităţii;
  • Iniţierea lui are în vedere o valorificare a virtuţilor: răbdarea, milostenia, smerenia, înţelepciunea şi blândeţea;
  • Structura narativă este specifică basmului: calmul epic - formula iniţială înfăţişează o lume aflată în echilibru; dispariţia situaţiei iniţiale - împăratul Verde se apropie de moarte şi nu are urmaşi, în timp ce fratele său, craiul, are trei băieţi: „Amu, cică împăratul acela, aproape de bătrâneţe, căzând la zăcare, a scris către frăţâne-său, craiului, să-i trimită grabnic pe cel mai vrednic dintre nepoţi ca să-l lase împărat în locul său după moartea sa”; nenorocirea este cauzată de dezechilibrul dintre cele două lumi; lumea este căzută, parcă, în haos - „Pe vremile acelea toate ţările erau bântuite de războaie grozave, drumurile pe ape şi pe uscat erau puţin cunoscute şi foarte încurcate”.

Mijlocirea: craiul doreşte să trimită fratelui său, pe unul dintre fiii săi.

Craiul

  • Este păzitorul pragului de trecere spre o altă lume;
  • Reprezintă imaginea războinicului, calitate sugerată de încercările la care îi va supune pe cei trei fii: el imaginează o probă a bărbăţiei, a curajului, deghizându-se în urs („se îmbrăcă pe ascuns într-o piele de urs”).

Ursul

  • Este simbolul nordic al castei războinicilor: „în multe tradiţii, ursul se prezintă ca erou civilizator, strămoş totemic, stăpân al lumii de jos, geamăn zoomorf al omului, ocupând un loc intermediar între animalitate şi umanitate. [...] Puternic, violent, uneori crud şi periculos, animalul acesta este patronul unor confrerii iniţiatice de tineri războinici” (Ivan Evseev, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale).

Verificarea

  • Intriga pare ieşită dintr-un vechi ritual, menit să marcheze trecerea flăcăului în rândul bărbaţilor, trecere ce se produce prin reuşita într-o serie de probe prin care eroul trebuie să-şi dovedească calităţile: la proba bărbăţiei sunt supuşi de către tată, la început, fiul cel mare şi fiul mijlociu;
  • Întâmplarea e relatată cu umor şi prin recurs la elemente paremiologice; cei doi sunt „la plăcinte înainte, la război înapoi”, fapt ce-l determină pe crai să îl ia în râs pe fiul mijlociu: „poate să-ţi iasă înainte un iepure şi să mă trezesc cu tine acasă”;
  • În final îşi încearcă puterile şi fiul cel mic;
  • Acesta trece proba virtuţii: dovedeşte milă faţă de Sfânta Duminică care îi apare înainte în ipostaza de femeie bătrână;
  • Fiindcă a dovedit una dintre virtuţile fundamentale, milostenia („Fiul craiului, fărmecat de vorbele babei, scoate atunci un ban”), este ajutat de Sfânta Duminică.

Sfânta Duminică

  • Are rol de personaj ajutător: înzestrează eroul cu armele, hainele şi calul tatălui, care semnifică existenţa unui drum parcurs de tată înainte, simbolizând patrimoniul strămoşesc sau calităţile spirituale moştenite de la tată;
  • Este de natură solară, asemenea calului înaripat: în toate credinţele lumii, ziua a şaptea este fie cea a Domnului, fie cea a soarelui; dispariţia ei se face prin înălţarea la cer;
  • Fiul cel mic va primi calul tatălui, un cal bătrân şi „răpciugos”, care va întruchipa ajutorul năzdrăvan, protagonist important, calul devine năzdrăvan, apare ca sfătuitor al omului şi ca un iniţiat, se poate metamorfoza;
  • Calul este hrănit de erou cu jăratic şi este lovit cu frâul în cap de trei ori;
  • Pentru prima oară apare numărul „trei” cu funcţie magică, având rolul de a regenera calul în ipostaza de sfetnic, devenind un cal înaripat;
  • Prin zborul său uneşte cerul cu pământul.

„Calul este unul dintre animalele domestice puternic mitologizate în tradiţia populară românească şi în simbolistica universală. Frumuseţea, impetuozitatea, puterea şi viteza în deplasare l-au făcut vehiculul zeilor şi eroilor. Calul năzdrăvan din basmele noastre este adesea singurul prieten adevărat, călăuză şi sfetnic al eroului în dramatica-i cucerire a lumilor şi a secretului fericirii şi veşnicei tinereţi” (Ivan Evseev, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale).

Călătoria

  • Începe cu partea mediană a basmului;
  • Timpul este magic: „merg o zi, merg două, merg 49”;
  • Traseul urmează o cale labirintică care presupune iniţierea: „nu ştia încotro s-o apuce”; un astfel de drum obligă la acceptarea unei călăuze; călăuza este Spânul;
  • Spânul îi iese de trei ori în cale: în codru; la o strâmtoare; la un drum părăsit, la a treia întâlnire, fiul de împărat calcă interdicţia dată de tată înaintea plecării - „să te fereşti de omul roş, iară mai ales de cel spâni”;
  • Momentul acceptării acestuia este cel în care eroul calcă interdicţia; tatăl îşi avertizase fiul să se ferească de omul roş (personaj malefic în multe credinţe), pentru că e „şugubăţ”, ceea ce înseamnă, primejdios;
  • Spânul îl îndeamnă să coboare în fântână, să se răcorească, apoi închide capacul de la fântână peste el;
  • Coborârea în fântână înseamnă moartea, dar şi naşterea într-o altă ipostază a fiului de împărat; Vasile Lovinescu precizează că în toate tradiţiile, conferirea unui nou nume înseamnă moartea vechii individualităţi;
  • Pentru a fi eliberat, eroul trebuie să-i jure spânului credinţă: „atâta vreme să ai a mă sluji, până când îi muri şi îi învia din nou”;
  • La fântână spânul îi schimbă fiului craiului identitatea; fiului de împărat i se conferă un nou nume, Harap-Alb: este un oximoron prin contradicţia semantică între cei doi termeni; harap este un om cu piele închisă; numele sintetizează destinul personajului care devine din fiu de împărat slugă, om obişnuit, amestec de alb şi negru, bine şi rău; realizarea spirituală constă în a alege binele, calea dreaptă; eroul basmului trebuie să parcurgă mai multe încercări pentru a scăpa de această dualitate: cunoaşte umilinţa, învaţă valoarea prieteniei etc.

Tărâmul celălalt

  • Se află „peste nouă mări, peste nouă ţări, peste nouă ape”;
  • Este împărăţia împăratului Verde;
  • Pentru fiul de împărat drumul în acest tărâm este: spiritual, de perfecţionare şi purificare, drum către centru, drum iniţiatic şi este ireversibil - „cine apuca a se duce într-o parte a lumii, dus rămânea”;
  • Pe acest târâm, spânul se dă drept feciorul de împărat;
  • Împăratul îl va supune la trei probe: grădina ursului, pădurea cerbului şi fata împăratului Roş.

Grădina ursului

  • Craiul cere să i se aducă „salatele din grădina ursului”;
  • Spânul îl trimite pe Harap-Alb;
  • Ajutoarele eroului vor fi: Sfânta Duminică:
  • Îndeplineşte un ritual: porneşte desculţă prin rouă, culege o poală de somnoroasă şi o fierbe cu lapte şi miere, apoi o toarnă în fântâna ursului;

Calul:

  • Îl duce pe tărâmul Sfintei Duminici, deasupra codrilor, peste vârfurile munţilor, peste mări.

Obiectul fermecat este o piele de urs. Harap-Alb îşi asumă o dublă ipostază:

  • A războinicului (exterioară);
  • Contemplativă (interioară);
  • Obţinerea salatei ursului poate duce la ideea că orice obiect care aparţine unui animal-totem oferă posesorului puteri magice.

Pădurea cerbului

  • Harap-Alb trebuie să aducă piatra din fruntea cerbului, existenţa acestei pietre dovedeşte că cerbul este un animal solar (în vechile credinţe populare, soarele este văzut ca un cerb în flăcări), simbolizând arborele vieţii, fecunditatea, renaşterea ciclică;
  • Proba reprezintă o trecere a lui Harap-Alb prin moarte; când duce pielea cerbului spre împărăţie străbate tărâmul morţii pe care îl reînsufleţeşte şi-l luminează: „piatra cea mare din capul cerbului strălucea de se părea că Harap-Alb soarele cu el îl ducea”;
  • Uciderea cerbului are o semnificaţie deosebita, înseamnă trecerea unei probe de bărbăţie;
  • Cufundarea eroului în groapa care este plină de sângele cerbului are tot funcţie magică şi trimite la semnul botezului.

„Animal totemic sau strămoş mitic al unor popoare din emisfera nordică: celţi, germani; prezent în unele rituri de întemeiere şi de trecere, cerbul simbolizează renovarea ciclică, lumina, mesagerul divin, animalul întemeietor” (Ivan Evseev, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale).

În această încercare, eroul va avea câteva ajutoare:

  • Calul;
  • Sfânta Duminică, care se transformă din nou în personaj ajutător;
  • Sabia lui Statu-Palmă-Barbă-Cot, un personaj: diabolic;
  • Disproporţionat între trupul minuscul şi barba uriaşă.

Obrăzarul:

  • Este o mască specifică luptătorilor medievali;
  • Îi conferă eroului forţa de a învinge.

Fata împăratului Roşu

  • Eroul trebuie să o aducă la tatăl ei;
  • Fata este descrisă ca o „farmazoană cumplită” căreia „trebuie să-i strâmbi gâtul să se înveţe ea o dată să nu mai poarte lumea pe degete” şi „nu se satură de a vărsa sânge omenesc”.

Fiul de împărat va primi şi acum ajutoare.

Uriaşii

  • Reprezintă cinci personaje fabuloase;
  • Sunt simboluri ale naturii eterne: foc, pământ, apă;
  • Se înscriu în sfera umanului;
  • Sunt înfăţişaţi printr-un portret grotesc, caricatural realizat prin îngroşarea unei trăsături, asemănându-se cu personajele lui Francois Rabelais: au perfecţiunea simţurilor unor animale şi demonstrează capacitatea oamenilor de a folosi însuşirile fiinţelor inferioare;
  • Harap-Alb îi botează ţinând seama de caracteristicile lor: Gerilă - „dihanie de om”, Flămânzilă - „namilă de om”, Setilă - „prăpădenia apelor”, Ochilă - „avea în frunte ochiul mare cât o sită” şi Lungilă - „pocitanie de om”;
  • Harap-Alb îi reuneşte în casa de aramă în numele prieteniei, întâlnirea cu ei are valoare iniţiatică.
  • Furnicile şi albinele reprezintă microcosmosul şi participă la triumful eroului.

Demascarea impostorului

  • Fata împăratului Roş spune tuturor cine este adevăratul erou;
  • Spânul îi retează în acel moment capul lui Harap-Alb;
  • Fata îl stropeşte cu apa vie şi îl ajută pe erou să revină la viaţă;
  • Basmul se încheie cu nunta şi cu pedepsirea Răului; spânul este omorât de cal: „Şi odată mi ţi-l înşfacă cu dinţii de cap, zbură cu dânsul în înaltul ceriului şi apoi, dându-i drumul de acolo, se face Spânul până jos praf şi pulbere.”

Moştenirea tronului

  • Eroul se căsătoreşte cu fata împăratului Roş şi preia destinul împărăţiei.

Nota comică şi umoristică

Nota comică şi umoristică se realizează prin:

  • Exprimarea mucalită („nu-mi suflă nimeni în borş”, spune împăratul, „ia acuş trec cu picioarele prin păreţi şi ies afară cu acoperământul în cap”, afirmă Păsări-Lăţi-Lungilă);
  • Porecle şi apelative caricaturale („mangosiţi”, „Buzilă”, „Păsări-Lăţi-Lungilă”);
  • Zicători („Dă-i cu cinstea, să peară ruşinea!”, „La plăcinte înainte şi la război înapoi”, „Cine poate oase roade, cine nu, nici carne moale”);
  • Caracterizări groteşti (Gerilă are „urechi clăpăuge, buzoaie groase şi dăbălâzate”, Păsări-Lăţi-Lungilă e „ciuma zburătoarelor”, Ochilă e „boţ chilimboţ, boţit în frunte”);
  • Personaje cu alcătuire şi comportamente simbolice, puse în situaţii comice (uriaşii);
  • Funcţia cathartică a râsului (specifică folclorului, dar şi literaturii culte).

„Inventivitatea verbală a lui Creangă e inepuizabilă. Ziceri, proverbe, expresii tipice, formula rituală sau pure jocuri de cuvinte, improvizaţii lexicale şi sintactice se revarsă torenţial în fiecare pagină, producând o vervă îndrăcită, o stare de veselie, o voie bună contagioasă, expresia unei debordante vitalităţi” (Dumitru Micu, Ion Creangă interpretat de...).

„Creangă e un scriitor jovial prin umorul său ţărănesc” (Eugen Todoran, Ion Creangă interpretat de...).

Check Also

Fraţii Jderi, de Mihail Sadoveanu (rezumat literar)

Rezumat pe scurt Romanul Fraţii Jderi, de Mihail Sadoveanu, transfigurează epopeic epoca lui Ştefan cel …

La ţigănci, de Mircea Eliade (comentariu literar)

Nuvela La ţigănci a fost scrisă în 1959 şi marchează începutul unei noi faze în …

Patul lui Procust, de Camil Petrescu (comentariu literar)

Al doilea roman al lui Camil Petrescu (1894-1957), Patul lui Procust, apare în 1933, la …

Malul Siretului, de Vasile Alecsandri (comentariu literar)

Scriitorul şi opera Vasile Alecsandri (1821-1890) a fost cel mai mare scriitor al epocii preeminesciene, …

Fântâna dintre plopi, de Mihail Sadoveanu (comentariu literar)

Fântâna dintre plopi, de Mihail Sadoveanu, este a patra povestire din volumul Hanu-Ancuţei, a cărui …