Scrisoarea III, de Mihai Eminescu (comentariu literar, aprecieri critice)

În perioada definitivării Scrisorii III, Mihai Eminescu scria în „Timpul”: „dar astfel stând împrejurările. Românul ne va da voie să facem şi să menţinem deosebirea între ţara lui Ştefan şi a lui Mircea, din a cănii sâmbure născător a răsărit un codru de lanuri, şi între ţara ofiliţilor şi parfumaţilor caraghioşi care se felicită prin Paris cu comunarzii şi-şi petrec zilele dormind şi nopţile prin Bal-Mabille”.

Plecând de la calificativul Bătrân, care însă a fost adăugat la numele voievodului numai de urmaşi-spre a se face deosebirea de alţi domnitori care au purtat numele de Mircea, perindaţi la scaunul Ţării Româneşti - conformându-se deci mai mult tradiţiei populare, Eminescu face din personajul său un bătrân, „simplu, după vorbă, după port”, deşi, precum se ştie, în vremea bătăliei de la Rovine, Mircea cel Mare se afla în floarea vârstei: „La un semn deschisă-i calea şi s-apropie de cort / Un bătrân atât de simplu după vorbă, după port”.

Scrisoarea III, de Mihai Eminescu (comentariu literar, rezumat literar) - crispedia.ro

Figura lui Mircea este, am putea spune, în perfect acord cu concepţia fiziocrată, a statului natural, pe care Eminescu crede că o putea opune politicianismului din vremea sa, exaltând, în articolele din ziarul Timpul, trecutul voievodal. Dacă însă, luată în sine, această teorie ne apare greşită, retrogradă chiar, funcţia estetică a personajului istoric, în ansamblul poemului, atinge maximum de efect. După datina românească, Mircea întâmpină pe Baiazid cu bună-cuviinţă, dar şi cu multă demnitate: „Orice gând ai, împărate, şi oricum vei fi sosit, / Cât suntem încă pe pace, eu îţi zic bine-ai venit. / Despre partea închinării însă, doamne, să ne ierţi...”.

Prima replică a lui Mircea este un cuvânt de bun-sosit. Nu se poate trece cu vederea sensul ironic al acestei primiri. Cu mucalită umilinţă, Mircea îl roagă pe Baiazid să-l ierte că nu i se poate închina şi-i sugerează să renunţe la planurile sale agresive. Toate acestea dovedesc o siguranţă de sine specifică unui conducător responsabil şi încrezător în destinul poporului său: „De-o fi una, de-o fi alta... Ce e scris şi pentru noi / Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război”.

Însuşirile sale pot fi regăsite la marii noştri voievozi, „descălecători de neam şi ţară, / dătători de legi şi datini”, după cum îi numeşte Eminescu, la începutul părţii a doua a poemului său. Strict în relaţia cu Baiazid, Mircea reprezintă apărătorul, iar sultanul - cuceritorul. Comportamentul lor se subordonează acestor două atitudini opuse.

În contrast cu Mircea, Baiazid, ale cărui oşti trecuseră Dunărea „în sunet de fanfară” - cu orgoliul zgomotos al cotropitorilor dintotdeauna - , este plin de înfumurare şi de mânie abia reţinută, când află că românii nu primesc să i se închine. Discursul lui începe cu o întrebare de o retorică violentă: „Cum? Când lumea mi-i deschisă, a privi gândeşti că pot / Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?” urmată de hiperbole, repetiţii şi comparaţii homerice, menite să arate trufia nemăsurată a celui care era de mai înainte sigur de victorie. „Tot ce stă în umbra crucii”, în frunte cu Papa, „cu-ale lui trei coroane, puse una peste alta”, cutezând să dea piept cu uraganul ridicat de semilună”, n-au făcut decât să adune fulgerele împotriva Fulgerului Baiazid-Ilderim: „Fulgerele adunat-au contra fulgerului care / În turbarea-i furtunoasă a cuprins pământ şi mare”.

Oastea turcească devine „uraganul” ridicat de Semilună” (metaforă), împotriva ei s-a ridicat „floarea cea vestită a întregului Apus” (metaforă). Pentru a-şi glorifica cuceririle îi prezintă lui Mircea oştile vestite, unite sub semnul credinţei, mânate de el, Baiazid fulgerul, uriaşa forţă care i s-a opus, fără a-i putea opri mersul triumfal (hiperbola: „Apusul îşi împinse toate neamurile încoace”, „zguduind din pacea adâncă ale lumii începuturi”; metafora: „înnegrind tot orizontul”, epitetul cu valoare de superlativ: (se mişcară râuri-râuri; personificarea: „tremura înspăimântată marea...”).

Mircea, domnitorul Ţării Româneşti, e doritor de pace. Descrierea înfăţişării sale („Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port”) dezvăluie trăsături de om al pământului românesc. El întruchipează dragostea de patrie şi înţelepciunea cu care poporul nostru şi-a îmbrăţişat destinul istoric. Cât e „încă pe pace” respectă legea ospeţiei româneşti („..,eu îţi zic: Bine-ai venit!”), răspunzând calm, netulburat de ameninţările lui Baiazid, vrând să evite războiul („De-o fi una, de-o fi alta... Ce e scris şi pentru noi / Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război”).

Armata lui Mircea, neînfricată, se avântă pe câmpul de luptă, iar caii oştenilor „pe copite iau în fugă faţa negrului pământ”, în timp ce „lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt”. Viteji şi neiertători cu cei ce le-au călcat pământul, românii lovesc în faţă, în spate, ca şi „crivăţul şi gerul” şi pun în faţa duşmanului „un zid înalt de suliţi”, simbol al dorinţei lor de libertate. Uniţi în faţa destinului, vajnici apărători ai pământului străbun, românii îşi asumă sacrificiul suprem - moartea - pentru independenţa patriei lor. Animaţi de un asemenea ţel, oştenii români trăiesc bucuria izbânzii, căci „gonind biruitoare tot veneau a ţării steaguri”.

Valorile morfologice ale cuvintelor:

  • „Iar” este conjuncţie coordonatoare adversativă;
  • „Acea” este adjectiv pronominal demonstrativ de depărtare.

Check Also

Pădurea spânzuraţilor, de Liviu Rebreanu (comentariu literar)

Romanul Pădurea spânzuraţilor, de Liviu Rebreanu, a apărut în anul 1922 şi are ca punct …

Fraţii Jderi, de Mihail Sadoveanu (rezumat literar)

Rezumat pe scurt Romanul Fraţii Jderi, de Mihail Sadoveanu, transfigurează epopeic epoca lui Ştefan cel …

La ţigănci, de Mircea Eliade (comentariu literar)

Nuvela La ţigănci a fost scrisă în 1959 şi marchează începutul unei noi faze în …

Patul lui Procust, de Camil Petrescu (comentariu literar)

Al doilea roman al lui Camil Petrescu (1894-1957), Patul lui Procust, apare în 1933, la …

Malul Siretului, de Vasile Alecsandri (comentariu literar)

Scriitorul şi opera Vasile Alecsandri (1821-1890) a fost cel mai mare scriitor al epocii preeminesciene, …