Scrisoarea III, de Mihai Eminescu (comentariu literar, eseu literar)

Înălţimea de gând şi frumuseţea rostirii româneşti găsesc în poezia Scrisoarea III a lui Mihai Eminescu expresia lor cea mai strălucită. E mirajul artei eminesciene în care cuvintele sunt chemate să exprime sensurile existenţei şi ale devenirii lumii, să înalţe cugetul, în cercuri din ce în ce mai largi, pentru a îmbrăţişa întreg universul.

Tabloul extrem de dinamic al bătăliei, tulburător, de un patriotism vibrant, se constituie prin aglomerări de verbe de acţiune, ce reliefează mişcarea tumultuoasă, traiectoriile imprevizibile şi totuşi perfect orchestrate ale oştenilor pe câmpul de luptă. Eminescu anticipează aici arta cinematografică a mişcărilor de ansamblu văzute simultan, combinate cu detaliul semnificativ: „Călăreţii împlu câmpul şi roiesc după un semn / Şi în caii lor sălbateci bat cu scările de lemn, / Pe copite iau în fugă faţa negrului pământ, / Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt”.

Scrisoarea III, de Mihai Eminescu (comentariu literar, rezumat literar) - crispedia.ro

Patria este, astfel, „tot ce mişcă-n ţară astă, râul, ramul”, contopite într-o impresionantă solidaritate cu poporul român şi conducătorii lui: „Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul, / Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este, / Duşmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste”. Patria este, pentru voievodul român, „sărăcia şi nevoile şi neamul”, cu alte cuvinte, reprezintă problemele întregii existenţe a neamului său, care trebuie să fie apărate chiar cu jertfa supremă. Sentimentul ce pune în mişcare toate aceste forţe, devenite, în tabloul bătăliei, forţe cosmice dezlănţuite, este „iubirea de moşie”, comparată în chip fericit cu un zid impenetrabil, de care s-au năruit în vreme toţi năvălitorii şi care, evident, nici acum „…nu se înfiorează de-a ta faimă, Baiaziad”.

Rezistenţa lui Mircea nu este dictată de ambiţie de stăpânire, „ci este impusă de o necesitate vitală” (Rosa del Conte): „Eu? îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul...”. La acest război de apărare participă natura întreagă: „Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul, / Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este”. Se recunoaşte aici trăsătura definitorie a poporului român, comuniunea cu natura, sentiment pe care - om al acestui pământ - îl trăieşte şi Mircea.

Din aceste atitudini istorice iremediabil opuse derivă şi celelalte trăsături ale personajului. Mircea manifestă în tot timpul furtunosului dialog calmul şi modestia celui care, prin experienţa istorică şi prin justeţea cauzei sale; se simte moralmente mai tare. El se caracterizează aici nu numai în ipostază simbolică, ci şi ca un personaj complex, în al cărui caracter se vădesc trăsături ale sufletului românesc.

Chipul domnitorului se constituie, mai întâi, din exterior, în modalitatea caracterizării directe: „La un semn deschisă-i calea şi se-apropie de cort / Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port”. Modestia pe care o impune această imagine se înscrie în legile ospitalităţii, pe care Mircea înţelege să le respecte chiar şi în contextul ostil în care se găseşte. Nu-l descumpănesc atitudinea dispreţuitoare, jignitoare a sultanului şi nici ameninţările sale.

Dumitru Caracostea (Arta cuvântului la Eminescu), explicând semnificaţia cuvântului sceptic, folosit de poet, reţine atenţia asupra faptului că indignarea şi revolta potenţează scepticismul. „Negaţiunea vremii politice şi sociale este reversul unui suflet stăpânit peste măsură de marile valori morale ale vieţii. Sentinţa este deci dată în numele acestei table de valori, pe care o simţi afirmată în chiar accentele de indignare”.

Repetiţia obsedantă a verbului „a veni” la indicativ prezent augmentează dimensiunile cadrului în care se desfăşoară lupta; are de asemenea un efect dinamizator remarcabil, mărind considerabil ritmul propriu-zis al acţiunii. Mircea apare astfel într-o postură de-a dreptul copleşitoare, ca o „vijelie”, creând chiar o notă discordantă cu restul fondului, profilându-se ca un cuceritor pe care nimic nu-l mai opreşte din cavalcada sa nebunească spre victorie.

„Fulgerele adunat-au contra fulgerului... / Pentru-a crucii biruinţă se mişcară râuri-râuri... /... mii de capete pletoase, / Mii de coifuri lucitoare... / Umbra morţii se întinde tot mai mare şi mai mare / Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare / Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare....

Valorile morfologice ale cuvintelor:

  • „Iar” este conjuncţie coordonatoare adversativă;
  • „Acea” este adjectiv pronominal demonstrativ de depărtare.

Check Also

Pădurea spânzuraţilor, de Liviu Rebreanu (comentariu literar)

Romanul Pădurea spânzuraţilor, de Liviu Rebreanu, a apărut în anul 1922 şi are ca punct …

Fraţii Jderi, de Mihail Sadoveanu (rezumat literar)

Rezumat pe scurt Romanul Fraţii Jderi, de Mihail Sadoveanu, transfigurează epopeic epoca lui Ştefan cel …

La ţigănci, de Mircea Eliade (comentariu literar)

Nuvela La ţigănci a fost scrisă în 1959 şi marchează începutul unei noi faze în …

Patul lui Procust, de Camil Petrescu (comentariu literar)

Al doilea roman al lui Camil Petrescu (1894-1957), Patul lui Procust, apare în 1933, la …

Malul Siretului, de Vasile Alecsandri (comentariu literar)

Scriitorul şi opera Vasile Alecsandri (1821-1890) a fost cel mai mare scriitor al epocii preeminesciene, …