Scrisoarea III, de Mihai Eminescu (comentariu literar, rezumat critic)

În prima parte a Scrisorii III, Mihai Eminescu foloseşte imagini şi cuvinte frumoase, între care epitetul ornant avea locul său bine stabilit. Despărţindu-se de trecut, poetul mai lasă să se audă aceste acorduri de neuitat: „Rămâneţi dară cu bine, Basarabi şi voi Muşatini, / Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini, / Ce cu spada şi cu plugul aţi întins moşia noastră / De la Tisa pân-la Mare şi la Dunărea albastră”.

În lupta de la Rovine, aşa cum apare în poezia eminesciană, se confruntă de fapt două civilizaţii, două moduri de a fi, două concepţii despre patrie, înfăţişate printr-o antiteză totală şi permanentă, atât între imperiul cotropitor şi Ţara Românească, cât şi între reprezentanţii lor. Imensul imperiu al Semilunii apare figurat în text, încă de la început, printr-o metaforă complexă, extrem de sugestivă: o „întinsă-mpărăţie sub o umbră de copac”, rezultată din visul himeric de mărire al lui Osman, care întunecă strălucirea şi libertatea întregii lumi.

Scrisoarea III, de Mihai Eminescu (comentariu literar, rezumat literar) - crispedia.ro

Pentru a evidenţia toate aceste însuşiri ale armatei române, poetul apelează mai ales la caracterizarea indirectă prin relatarea faptelor şi prin descrierea luptei. Caracterizarea directă se realizează, de pildă, doar prin intermediul a două epitete „capete pletoase”, „coifuri lucitoare” care sugerează prezenţa concretă a armatei române, toate celelalte procedee reflectând indirect însuşirile oştenilor lui Mircea.

Vorba cumpănită şi domoală, ospitalitatea până la punctul în care noul venit îşi merită o astfel de tratare; ironia reţinută când este cazul („Să ne dai un semn şi nouă de mila Măriei-tale...”), avertismentul neagresiv, dar ferm, dat celor care atentează la libertatea ţării sunt atitudini care în mod repetat s-au manifestat în istoria noastră şi în viaţa de toate zilele. Mircea îşi asumă, ca şi poporul român, cu luciditate destinul, comunicând agresorului fără echivoc: „De-o fi una, de-o fi alta... Ce e scris şi pentru noi, / Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război”.

În contrast cu imaginea agresivă a lui Baiazid, descoperim în Mircea cel Bătrân un conducător responsabil care propune cu diplomaţie pacea. Calmul domnitorului muntean provoacă iritarea sultanului. El se simte rănit în orgoliul său şi, într-o criză de personalitate, se laudă cu victoriile sale împotriva Apusului. Dar calmul revelează putere, iar orgoliul ascunde slăbiciune. Mircea identifică exact motivaţia acţiunilor sultanului: „Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus?... / Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus? / Laurii voiau să-i smulgă de pe fruntea ta de fier”.

Prăbuşirea armatei duşmane ia proporţii cosmice, încât „pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul…”. În acest sfârşit de lume, care figurează simbolic dezastrul tuturor cotropitorilor din veac, se instaurează o nouă ordine, a dreptăţii, se alege binele de rău, căci „păgânătatea e ca pleava vânturată”, iar pe câmpul de luptă triumfă acea forţă ordonatoare, acea „grindin-oţelită”, „se-ntinde falnic armia română”, condusă de unul dintre cei mai mari voievozi, Mircea cel Bătrân.

Codrul este astfel, firesc, primul element al naturii care dă o ripostă nimicitoare invadatorilor. Imaginea auditivă a freamătului de codru, implicat într-o istorie zbuciumată, este de o sonoritate grandioasă, creată prin însumarea sensurilor unor cuvinte evocatoare: freamăt, „zbucium”, „zgomot, „bucium”, răscolitorul verb „clocoti”, aşezate în cadenţe ritmice care sugerează amploarea revărsărilor de ape.

Repetiţiile tumultuoase de verbe, cu efecte sonore, „vine, vine, vine”, „veneau”, „se toarnă” figurează, în tot textul, revărsarea fără sfârşit, din adâncuri, a forţelor stihiale. Imaginea finală a bătăliei este apocaliptică, realizată printr-o îmbinare perfectă de repetiţii, onomatopee şi comparaţii care personifică tăriile naturii: iureşul oştirii române este „ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată”, cuprinzând toate punctele cardinale: „lovind în faţă,-n spate, ca şi crivăţul şi gerul”.

Enumeraţia conferă versurilor o cursivitate neobişnuită, astfel încât scenele ni se perindă în imaginaţie încărcate de culoare şi sunet, fiind perfect conturate şi individualizate datorită trăsăturilor foarte clare care le fac să se distingă unele de altele. Simţurile noastre sunt alertate pe rând de această „peliculă” versificată, asistând la un adevărat spectacol, cu scene decupate din realitatea istorică.

„Toată floarea cea vestită... / Tot ce stă în umbra crucii, împăraţi şi regi... / ... cavalerii de la Malta, / Papa, cu-a lui trei coroane (...) Ori din codri răscolite, ori stârnite din pustiuri... / ... a lor mulţime, câtă frunză, câtă iarbă (...) Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium, / ... (mii) de capete pletoase, / (Mii) de coifuri lucitoare... / Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întinde în vânt / Urlă câmpul şi de tropot şi de strigăt de bătaie... / ...şi în faţă şi în coaste... / În genunchi cădeau pedeştri, colo caii se răstoarnă, / Când săgeţile în valuri, care şuieră, se toarnă / Şi, lovind în faţă-n spate, ca şi crivăţul şi gerul...”.

Check Also

Pădurea spânzuraţilor, de Liviu Rebreanu (comentariu literar)

Romanul Pădurea spânzuraţilor, de Liviu Rebreanu, a apărut în anul 1922 şi are ca punct …

Fraţii Jderi, de Mihail Sadoveanu (rezumat literar)

Rezumat pe scurt Romanul Fraţii Jderi, de Mihail Sadoveanu, transfigurează epopeic epoca lui Ştefan cel …

La ţigănci, de Mircea Eliade (comentariu literar)

Nuvela La ţigănci a fost scrisă în 1959 şi marchează începutul unei noi faze în …

Patul lui Procust, de Camil Petrescu (comentariu literar)

Al doilea roman al lui Camil Petrescu (1894-1957), Patul lui Procust, apare în 1933, la …

Malul Siretului, de Vasile Alecsandri (comentariu literar)

Scriitorul şi opera Vasile Alecsandri (1821-1890) a fost cel mai mare scriitor al epocii preeminesciene, …