Scrisoarea III, de Mihai Eminescu (comentariu literar, rezumat literar)

Scrisoarea III, de Mihai Eminescu, conţine, la un nivel artistic desăvârşit, ideile sociale şi politice ale lui Eminescu, credinţa lui că patria este o realitate istorică, pentru menţinerea şi înălţarea căreia poporul a făcut eforturi de milenii, luptând şi sacrificându-se pentru liberate şi independenţă. Revolta titanică, pamfletară, a poetului se îndreaptă împotriva „beţiei de cuvinte”, a demagogiei, împotriva politicienilor interesaţi, care spetează public sentimentul sublim al patriei, transformându-l într-un instrument de parvenire şi dominaţie. Aceştia se detaşează net de adevăraţii patrioţi, pentru că, - zice Eminescu -: „naţionalitatea se simte cu inima şi nu se vorbeşte numai cu gura; ceea ce se iubeşte şi se respectă adânc se pronunţă arareori”.

Baiazid este conducătorul orgolios care sfidează orice lege omenească de vieţuire a popoarelor, bizuindu-se pe forţa distrugătoare a imensei sale oşti. El îl întâmpină „cu dispreţ” pe Mircea care-şi anunţase solia de pace; replicile lui, la început, scurte, ameninţătoare, au caracter de intimidare. Absenţa apelativului reverenţios (,,- Tu eşti Mircea?”), obligaţia ca domnul Ţării Româneşti să i se supună şi pedeapsa care-l aştepta în cazul neînchinării („- Am venit să mi te-nchini / De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini”), expresia sfidătoare („ciot” - metaforă a dispreţului) dezvăluie trufia celui care se crede neînfrânt.

Scrisoarea III, de Mihai Eminescu (comentariu literar, rezumat literar) - crispedia.ro

Bunăoară, în expresia: „privire împăroşată” (privire ce se strecoară dintr-o claie de păr), se sugerează animalitatea, ferocitatea, insul care stă la pândă, având însă şi atributele degenerescentei: „la fălci umflat şi buget, negru, cocoşat şi lacom”, odată cu posibilitatea de a se descurca în treburile politice, pentru că ipochimenul este un „izvor de şiretlicuri”. Cu alte mijloace - ale comicului, nu ale teratologicului, cerut de satira vehementă - tipul va fi realizat de I.L. Caragiale în persoana lui Agamiţă Dandanache. Faptul că istoricii literari au identificat în caricaturile eminesciene de aici anume figuri de politicieni liberali ai vremii, pe un C.A. Rosetti, ori pe Pantazi Ghica, nu mai are acum nici o importanţă. Tipul demagogului şi profitorului politic rămâne fixat pentru totdeauna într-o asemenea imagine urâtă. În această ordine, Arghezi va fi continuatorul cel mai autentic, creator, al lui Eminescu, atât în pamflete, cât şi în opera poetică propriu-zisă.

A treia secvenţă, din prima parte, este descrierea bătăliei de la Rovine. În ansamblul compunerii, acest fragment poate fi asemănat cu o fugă dintr-o bucată simfonică: oştirea română iese năvalnic din umbra întunecoasă a codrului - după tactica proprie războiului de apărare - şi loveşte fulgerător pe duşman. Imaginile se succedă vertiginos, cu predominarea celor motorii, auditive şi vizuale. În fruntea oştirii, Mircea mână o „vijelie îngrozitoare”, caii, în fugă, iau pe copite „faţa negrului pământ”, lăncile fulgeră în soare, arcurile se întind în vânt, săgeţile „se toarnă” „ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni”, întunecând orizontul, „vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie”, asemenea elementelor naturii, dezlănţuite ca într-un cataclism.

Oştile erau nenumărate. Impresia multitudinii e dată de vocabule drastice: râuri-râuri, răscolite, stârniţi, zguduind, înnegrind, furtună îngrozitoare, înspăimântată: „Pentru-a crucii biruinţă se mişcară râuri-râuri, / Ori din codri răscolite, ori stârnite din pustiuri; / Zguduind din pace-adâncă ale lumii începuturi, / Înnegrind tot orizonul cu-a lor zeci de mii de scuturi, / Se mişcau îngrozitoare ca păduri de lănci şi săbii, / Tremura înspăimântată marea de-ale lor corăbii!...”

Toată această cascadă de cuvinte mari, pusă de Eminescu în ritmuri apăsate, dă măsura înfumurării cotropitorului, subliniată prin câteva gesturi caracteristice: la vederea mulţimii armatelor creştine, sultanul îşi şopteşte în barbă „cu o ură ne-mpăcată”, jurând să-şi atingă ţelul cu orice preţ: „Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs”. Vine apoi dispreţul cu care priveşte la voievodul român: „Şi de crunta-mi vijelie tu te aperi cu-un toiag? / Şi purtat de biruinţă să mă-mpiedic de-un moşneag?”.

El nu poate înţelege răspunsul cumpănit al lui Mircea, nu ştie de unde provine liniştea domnitorului Ţării Româneşti în faţa ameninţării. De aceea izbucneşte mânios, frazele sunt acum ample, rostite într-un ritm ascendent, făcând istoria cuceririlor sale. Se figurează astfel (prin metafore, personificări, epitete, hiperbole, de o mare expresivitate poetică), o uriaşă forţă căreia nu i-a putut sta nici o oaste în cale.

Personificările eminesciene sunt de o rară expresivitate; elementele naturale „prind viaţă” sub pana autorului. Totul se însufleţeşte, sentimentele animă aceste cadre, dăruindu-le o vivacitate neobişnuită. Marea „pulsează”, „freamătă”, fiind cuprinsă de un „tremur” cu desăvârşire „uman”, câmpul „suferă” sub avalanşa de tropote, „urlând” la unison cu „strigătele de bătaie”.

  • „Tremura înspăimântată marea de-ale lor corăbii...”
  • „Urlă câmpul şi de tropot şi de strigăt de bătaie...

Check Also

Pădurea spânzuraţilor, de Liviu Rebreanu (comentariu literar)

Romanul Pădurea spânzuraţilor, de Liviu Rebreanu, a apărut în anul 1922 şi are ca punct …

Fraţii Jderi, de Mihail Sadoveanu (rezumat literar)

Rezumat pe scurt Romanul Fraţii Jderi, de Mihail Sadoveanu, transfigurează epopeic epoca lui Ştefan cel …

La ţigănci, de Mircea Eliade (comentariu literar)

Nuvela La ţigănci a fost scrisă în 1959 şi marchează începutul unei noi faze în …

Patul lui Procust, de Camil Petrescu (comentariu literar)

Al doilea roman al lui Camil Petrescu (1894-1957), Patul lui Procust, apare în 1933, la …

Malul Siretului, de Vasile Alecsandri (comentariu literar)

Scriitorul şi opera Vasile Alecsandri (1821-1890) a fost cel mai mare scriitor al epocii preeminesciene, …