Scrisoarea III, de Mihai Eminescu (rezumat literar, comentariu literar)

Scrisoarea III, de Mihai Eminescu, este o poezie a cărei primă ediţie a fost publicată în 1881 în revista „Convorbiri literare”.

Episodul întâi are o desfăşurare amplă, evocatoare, epopeică, fiind alcătuit din patru tablouri cu o netă individualitate artistică. Primul tablou are înfăţişarea unei legende feerice: un tânăr sultan doarme ca un îndrăgostit romantic sub ferestrele iubitei - mlădioasa Malcatun - şi visează că Luna, prefăcută în fecioară (motivul va fi inversat în Luceafărul) îl cheamă într-un straniu joc nupţial, scris în cartea vieţii ca o pecetluire de destin.

Luna dispare, imaginea se tulbură şi visul ia o altă direcţie: din inima sultanului creşte halucinant un copac uriaş sub a cărui umbră se întinde întregul univers. Cutremurat, sultanul îndrăgostit se deşteaptă şi interpretează visul ca pe un semn al profetului, socotind că îi este dat să întemeieze prin dragostea lui lumească un imperiu pentru eternitate. Tabloul e lucrat printr-o fină ţesătură de metafore şi personificări, într-un spirit fabulos, oriental.

Scrisoarea III, de Mihai Eminescu (comentariu literar, rezumat literar) - crispedia.ro

Al doilea tablou este un scurt episod dramatic, în care elementul predominant este dialogul. Poetul introduce acum în jocul său de idei figura unui domnitor exemplar - a lui Mircea cel Bătrân - întruchiparea conducătorului al cărui unic ţel este slujirea patriei. Înţelegem acum de ce Eminescu a început evocarea istoriei naţionale printr-o trimitere la istoria legendară a Imperiului Otoman.

El a vrut să arate prin aceasta că cine i-a înfruntat pe turci într-un moment al lor de mare glorie este deopotrivă glorios şi măreţ. Mircea apare în dialogul lui cu Baiazid ca un geniu politic care face totul pentru a asigura libertatea şi independenţa poporului său. La exploziile de infatuare ale cotropitorului, Mircea reacţionează cu modestie, dar şi cu demnitate, avertizând asupra motivelor pentru care românii nu se vor lăsa îngenuncheaţi: „N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!”.

Al treilea tablou este fundamental descriptiv. Eminescu face un decupaj de imagini ale celebrei bătălii de la Rovine, montând luptele dintre oastea română şi turcă într-o alternare de planuri vizuale şi auditive, care anticipează parcă tehnica cinematografică de mai târziu. Spectaculozitatea momentului este gravă şi patetică, totul se desfăşoară cu o încrâncenare teribilă. Lupta se termină cu victoria lui Mircea, în timp ce armata turcă este alungată, „ca pleava vânturată”, peste Dunăre.

Al patrulea tablou, tot descriptiv, fixează momentul de odihnă a oştenilor învingători, în timp ce Luna, „doamna mărilor şi-a nopţii varsă linişte şi somn”. Poetul introduce aici, în contrast cu tumultul scenei anterioare, o notă idilică, accentuată de scrisoarea feciorului de domn, trimisă „dragei sale de la Argeş mai departe”, scrisoare prelucrată de Eminescu după o doină de cătănie culeasă de el însuşi. Tonalitatea mai scăzută a acestui ultim tablou are un dublu rol: de a echilibra construcţia episodului epopeic, orchestrat în cea mai mare parte pe o sonoritate puternică, dramatică, şi de a prefaţa izbucnirea vehementă din episodul satiric.

Episodul al doilea este o imagine a prezentului, deci a celuilalt termen al antitezei. Formula lirică este a satirei, dar nu a unei satire care se păstrează în limitele ironiei clasice, ci a uneia vehemente, puternic contestatare, cu un limbaj violent, demascator. De la început, Eminescu marchează distanţa enormă între veacul de aur şi prezentul prozaic în două versuri care rezumă expresiv întreaga problematică a poeziei: „De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii; / Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii...”.

Ultimele două versuri care conţin această metaforă şi epitetul „se-ntinde falnic” constituie, prin rezonanţa lor aparte, acordurile finale, solemne, înălţătoare ale unei simfonii eroice. Consecinţele folosirii cratimei în structura „se-ntinde” sunt următoarele:

Consecinţă morfologică:

  • Alăturarea prin cratimă a două părţi de vorbire diferite: „se” = pronume reflexiv; „întinde” = verb.

Consecinţe fonetice:

  • Elidarea (omiterea vocalei [î])
  • Evitarea (înlăturarea) hiatului [e]-[î]
  • Pronunţarea într-o silabă a unui cuvânt întreg („se”) şi a începutului altui cuvânt („n”)

Check Also

Pădurea spânzuraţilor, de Liviu Rebreanu (comentariu literar)

Romanul Pădurea spânzuraţilor, de Liviu Rebreanu, a apărut în anul 1922 şi are ca punct …

Fraţii Jderi, de Mihail Sadoveanu (rezumat literar)

Rezumat pe scurt Romanul Fraţii Jderi, de Mihail Sadoveanu, transfigurează epopeic epoca lui Ştefan cel …

La ţigănci, de Mircea Eliade (comentariu literar)

Nuvela La ţigănci a fost scrisă în 1959 şi marchează începutul unei noi faze în …

Patul lui Procust, de Camil Petrescu (comentariu literar)

Al doilea roman al lui Camil Petrescu (1894-1957), Patul lui Procust, apare în 1933, la …

Malul Siretului, de Vasile Alecsandri (comentariu literar)

Scriitorul şi opera Vasile Alecsandri (1821-1890) a fost cel mai mare scriitor al epocii preeminesciene, …