Scrisoarea III, de Mihai Eminescu (rezumat literar)

Scrisoarea III, de Mihai Eminescu, este definită ca scriere în versuri, cu caracter liric, prin care se exprimă sentimente de indignare sau de dispreţ, de ridiculizare şi condamnare, cu accente satirice, a viciilor şi aspectelor negative, ridicole ale societăţii.

În contrast cu Mircea, Baiazid, ale cărui oşti trecuseră Dunărea „în sunet de fanfară” - cu orgoliul zgomotos al cotropitorilor dintotdeauna - , este plin de înfumurare şi de mânie abia reţinută, când află că românii nu primesc să i se închine. Discursul lui începe cu o întrebare de o retorică violentă: „Cum? Când lumea mi-i deschisă, a privi gândeşti că pot / Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?” urmată de hiperbole, repetiţii şi comparaţii homerice, menite să arate trufia nemăsurată a celui care era de mai înainte sigur de victorie.

„Tot ce stă în umbra crucii”, în frunte cu Papa, „cu-ale lui trei coroane, puse una peste alta”, cutezând să dea piept cu uraganul ridicat de semilună”, n-au făcut decât să adune fulgerele împotriva Fulgerului Baiazid-Ilderim: „Fulgerele adunat-au contra fulgerului care / În turbarea-i furtunoasă a cuprins pământ şi mare”.

Scrisoarea III, de Mihai Eminescu (comentariu literar, rezumat literar) - crispedia.ro

Întâiul tablou principal al primei părţi înfăţişează, într-o singură strofă de numai şase versuri, aşezarea armatei turceşti „la Rovine în câmpii”: „La un semn, un ţărm de altul, legând vas de vas, se leagă / Şi în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă; / Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah şi Spahii / Vin de-ntunecă pământul la Rovine în câmpii; / Răspândindu-se în roiuri, întind corturile mari... / Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari”.

Aceasta este armata biruitoare pornită în lume să înfăptuiască visul lui Osman, numeroasă, migrând „în roiuri”, întunecând pământul ca şi umbra copacului falnic ce stăpâneşte întregul univers. Pare o oaste perfect organizată, care se deplasează „la un semn”, în deplină ordine, triumfătoare, „în sunet de fanfare”, dar căreia i se dă un prim extrem de subtil şi semnificativ avertisment, într-un vers de o negrăită frumuseţe poetică: „Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari”.

Mircea îşi întemeiază credinţa în izbândă pe o realitate ce n-o poate înţelege cuceritorul de popoare: dragostea de ţară. Răspunsul domnitorului Ţării Româneşti, demn şi hotărât, devine o superbă imagine a unităţii unui neam care îşi apără fiinţa şi libertatea: „Eu îmi apăr sărăcia, şi nevoile şi neamul... / Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul, / Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este”…

Înfăţişând faptele de glorie ale românilor, Mihai Eminescu foloseşte, ca în orice operă epică, naraţiunea, dar aceasta este dublată de descriere, pentru că evocând această pagină eroică din lupta de veacuri a poporului, poetul o înfăţişează în desfăşurarea ei, în cele mai semnificative momente.

Aşa se explică şi numeroasele figuri de stil prezente în acest fragment. Se întâlnesc epitete („umbra-ntunecoasă”, „nouri de aramă”, „coifuri lucitoare”, „vijelia-ngrozitoare”, „gonind biruitoare”, „grindină-oţelită” etc.), comparaţii („ca rouri de aramă”, „ca ropotul de grindini”, „vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie”, „ca potop ce prăpădeşte”, „lovind... ca şi crivăţul şi gerul” etc.), repetiţii („vine, vine, vine”, „tot mai mare şi mai mare”), personificări („urlă câmpul”) sau metafore („grindin-oţelită”, „vijelie-ngrozitoare” etc.).

Prin toate aceste procedee artistice, Mihai Eminescu pune în evidenţă tensiunea de pe câmpul de luptă, creând impresia unei dezlănţuiri a stihiilor naturii, un tablou plin de mişcare, dar şi însuşirile ieşite din comun ale oştenilor români. Totodată, prin implicarea afectivă a poetului în descrierea luptei, poemul capătă şi o tentă lirică.

Prin ampla viziune imprimată istoriei noastre, prin îmbinarea desăvârşită a procedeelor artistice prin care reînvie timpii eroici ai poporului român, prin profundele sale sentimente patriotice, Mihai Eminescu se dovedeşte cel mai mare poet naţional român. Căci Eminescu, contopit el însuşi, ca şi Mircea, cu codrul, cu „râul, ramul”, cu ţara, cu întregul popor român, „pururi înfăşurat în manta”-i de cuvinte, în nemurire, durează cât va dura cuvântul.

Sinonimele cuvintelor:

  • şirag = şir, rând, convoi, colier, colan, lanţ;
  • potop = diluviu, inundaţie, dezastru, mulţime;
  • falnic = grandios, impozant, măreţ, semeţ, impunător.

Check Also

Fraţii Jderi, de Mihail Sadoveanu (rezumat literar)

Rezumat pe scurt Romanul Fraţii Jderi, de Mihail Sadoveanu, transfigurează epopeic epoca lui Ştefan cel …

La ţigănci, de Mircea Eliade (comentariu literar)

Nuvela La ţigănci a fost scrisă în 1959 şi marchează începutul unei noi faze în …

Patul lui Procust, de Camil Petrescu (comentariu literar)

Al doilea roman al lui Camil Petrescu (1894-1957), Patul lui Procust, apare în 1933, la …

Malul Siretului, de Vasile Alecsandri (comentariu literar)

Scriitorul şi opera Vasile Alecsandri (1821-1890) a fost cel mai mare scriitor al epocii preeminesciene, …

Fântâna dintre plopi, de Mihail Sadoveanu (comentariu literar)

Fântâna dintre plopi, de Mihail Sadoveanu, este a patra povestire din volumul Hanu-Ancuţei, a cărui …